Coaliţia merge înainte. Degeaba! (I)

Criza iscată de Gabriel Oprea s-a încheiat. Generalul de Intendenţă, căruia Traian Băsescu i-a umplut umerii de epoleţi, a demisionat. A demisionat şi controversatul Virgil Ardelean. Convingându-ne prin declaraţiile de rămas bun că vrea să-l concureze pe Horia Roman Patapieivici în planul panseurilor de coafeză cu pretenţii.

Până şi aceste gesturi trădează implicarea Neliniştitului de la Cotroceni în toată afacerea. Dacă Gabriel Oprea ar fi acţionat de capul lui, ar fi fost normal ca el să rămână pe baricade. Un om care ştie că are dreptate se bate până la capăt cu liderii PSD, nu şterge putina la primele vălvătăi ale scandalului. Pentru a nu-şi pune Stăpânul în situaţia jenantă de a-i semna Decretul de revocare, mărturisind astfel că a fost îngenuncheat de conducerea PSD, trecătorul ministru de Interne a plecat singur din fruntea Departamentului. Evident, nu fără a scăpa prilejul de a ne dovedi că n-a înţeles nimic sau că nu vrea să înţeleagă în ce constă iresponsabilitatea sa. Pentru că, aşa cum am mai arătat, deciziile luate de Gabriel Oprea şi-au avut slăbiciunea nu în faptul că n-au avut aprobarea partidului, ci în lovitura de imagine dată PSD. Dintre toţi miniştrii noului Guvern, Gabriel Oprea e singurul care a socotit că trebuie să-şi înceapă mandatul decapitând întreaga conducere a ministerului. Pentru o opinie publică sastisită deja de năravul politicienilor de a schimba conducerile existente de cum au ajuns la Putere, gestul lui Gabriel Oprea a picat prost. Asta ca să nu mai spunem că, dintre toţi cetăţenii României, Gabriel Oprea n-a găsit pe altcineva mai bun să numească în fruntea DGPI decât pe Virgil Ardelean, personaj definitiv compromis în afacerea numită fuga lui Hayssam.

Gabriel Oprea a demisionat. Emil Boc a numit, la propunerea PSD, un ministru interimar. Preşedintele a semnat Decretul de numire a ministrului interimar.

Liderii coaliţiei de guvernământ s-au reunit la Palatul Victoria. Mircea Geoană a participat pe post de aplaudac la lansarea campaniei prezidenţiale de oficializare constituţională a dictaturii lui Traian Băsescu.

Viaţa merge înainte?

Sigur că merge înainte. Depinde însă cum merge. Or, în cazul alianţei PD-L-PSD, viaţa merge înainte degeaba.

Există în viaţa unui cuplu un moment când unul dintre cei doi calcă strâmb. Se naşte, evident, un scandal. Înşelatul sau înşelata ameninţă cu divorţul. Până la urmă lucrurile se aranjează. Adulterinul renunţă la relaţia sa păcătoasă. Cel trădat se împacă cu situaţia. Cunoscătorii într-ale vieţii ştiu însă că în astfel de cazuri nimic nu mai e cum a fost. Pentru că momentul, deşi depăşit, a arătat celuilalt că în tovarăşul de cuplu nu se poate avea încredere. Şi chiar dacă respectivii îşi reiau relaţia, undeva în adâncuri, s-a instalat viermele suspiciunii. Care poate oricând ieşi la suprafaţă, convocat de un incident mult mai neînsemnat decât cel care a fost cât pe-aici să ducă la ruptura definitivă.

Acest adevăr din sfera relaţiei de cuplu e valabil şi în afara relaţiilor politice.

Chiar dacă merge mai departe, alianţa PD-L-PSD e deja compromisă. Continuarea ei va fi dezastruoasă atât pentru Guvernul PDL-PSD, cât şi – mai ales – pentru ţara intrată deja în Criza economică mondială.

Să ne lămurim.

Când s-a lăsat redus de şoaptele lăutăreşti ale lui Traian Băsecu, PSD a ştiut că-şi asumă riscuri uriaşe în plan electoral. În vremuri normale, intrarea într-o alianţă cu un partid de Dreapta n-ar fi cine ştie ce problemă pentru un partid de Stânga. Când sunt însă vremuri de Criză economică, un astfel de gest e mai mult decât primejdios pentru un partid de Stânga. Din Criza economică nu se poate ieşi decât în două feluri: fie prin asumarea costurilor de către toată lumea, fie prin asumarea costurilor de către cei mulţi şi săraci. Formaţiune de Dreapta, chiar dacă definită şi prin note populiste, PD-L nu poate duce o altfel de politică decât în defavoarea celor mulţi. Dar chiar dacă PD-L, plecând de la ambiguitatea programului, s-ar gândi nu numai la cei bogaţi, dar şi la cei săraci, soluţiile de contracarare a Crizei nu pot fi altele decât cele de reducere a cheltuielilor pentru protecţia socială. Protecţia socială constituie însă esenţa politicii unui partid de Stânga. S-au gândit liderii PSD, înainte de a forma coaliţia cu PD-L, că soluţiile de ieşire din Criză vor fi, în chip inevitabil, cele care vor lovi tocmai electoratul PSD? Asta, în timp ce PD-L, deţinător al portofoliilor economice, îşi va îmbogăţi şi mai tare clientela politică.
 
(Va urma)