Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Explicația e dureros de simplă. Bogăția rapidă construiește structuri sociale lente. Acolo unde plantațiile de zahăr și cafea aduc profit imediat, se instalează și inegalitatea maximă. O elită minusculă, în mare parte colonizatoare, concentrează averea și puterea. Exportul devine unica religie. Restul populației? Mână de lucru. Fără drepturi. Fără proprietate. Fără șanse. Regimurile se schimbă, elitele se reîmprospătează, dar logica rămâne aceeași. Inegalitatea se transmite ca o boală congenitală. Și supraviețuiește uimitor de mult (Acemoglu & Robinson, 2012).
Elite ca acestea devin castă. Închid porțile. Refuză schimbarea. Stagnare. Medievalism. În coloniile mai puțin „norocoase”, unde geografia nu îngăduie culturi scumpe, apar alte elite. Se formează din oameni care se ridică prin merite, talent, viziune. Libertatea atrage oamenii. Proprietate. Credință. Lege dreaptă. O societate care răsplătește inițiativa. Protejează munca. Cere responsabilitate. Aici circulația elitelor, cum explică Pareto (1901), funcționează: meritul înlocuiește moștenirea.
Tocqueville (1835) vede asta într-o Americă care nu e încă o superputere. E trimis să analizeze penitenciarele, dar descoperă altceva: etosul național. Îl fascinează relațiile părinți-copii. Respectul dintre soți. Autonomia locală. Spiritul de libertate. Europa nu poate imita asta. Francezul intuiește direcția: Statele Unite vor depăși continentul. Și are dreptate în mai puțin de un secol.
Din astfel de observații se naște teoria instituțională modernă. Ideea că regulile - formale și informale - sunt motorul creșterii pe termen lung (North, 1990). Constituțiile contează. Dar la fel contează tradițiile și reflexele colective. Instituțiile informale apar primele. Modelează ulterior instituțiile oficiale. Mentalitatea creează instituțiile. Instituțiile creează mentalități. Acemoglu, Johnson și Robinson (2004) formalizează acest ciclu.
Țările cu instituții slabe nu intră ușor în acest circuit virtuos. Normele se difuzează lent, aproape geologic.
Gustave Le Bon, în Psihologia timpurilor noi (1920), ne spune ceva esențial: caracterul e mai important decât inteligența. Șaizeci de mii de englezi conduc trei sute de milioane de indieni - nu pentru că sunt mai deștepți, ci pentru că au caracter: disciplină, voință, puterea de a duce un proiect la capăt. Pe de altă parte, spaniolii în America Latină aduc haos, nu ordine. Nu din lipsă de inteligență, ci din cauza unui caracter lipsit de disciplină, impulsiv și incapabil să construiască stabilitate.
Le Bon (1895) observă că mulțimile sunt ghidate nu de idei noi, ci de reziduuri vechi. Liderii nu inventează. Reactivează. Mișcările sociale nu-s revelații. Sunt reveniri. Reformatorii? Apreciați abia după ce dispar. Ca pictorii. Ca scriitorii vizionari. Un cronicar moldovean medieval notează: „Timpurile nu sunt sub om, ci omul este sub timpuri”. O frază care explică secole de stagnare.
Și totuși, unii accelerează. Polonia. Japonia. Coreea de Sud. Nu doar datorită leadershipului sau contextului geopolitic. Ci și a unui capital informal deja sofisticat. O cultură a hărniciei. A antreprenoriatului. A privirii peste gard. Un stoc de încredere care face legea aproape inutilă. Acolo unde încălcarea normei provoacă rușine, cooperarea devine reflex. Reputația devine monedă. Moralitatea nu e strategie. E valoare (Fukuyama, 1995).
Economiștii se întreabă dacă instituțiile eficiente pot fi proiectate direct. Așa apare designul mecanismelor (Vickrey, 1961). Matematică pură. Reverse engineering. Licitații ingenioase, precum cea a lui Vickrey. Câștigătorul plătește a doua ofertă, nu pe a lui. Elegant, dar limitat. Societățile reale nu respectă manualul.
Aici intră în scenă Efectul Lindy (Brooks, 2019) și conceptul de antifragilitate al lui Taleb. Ideile și instituțiile care supraviețuiesc timpului nu doar că rămân - ele devin mai puternice sub presiune. Cele fragile se rup la primul șoc, cele robuste rezistă, iar cele antifragile prosperă. Asemenea societăților care sunt nevoite să se adapteze, să învețe de la crize, libertatea și instituțiile ei devin mai solide, mai rezistente și chiar mai puternice când trec prin focul istoriei.
Libertatea nu se declară. Se probează. Instituțiile noi trebuie să treacă prin foc și istorie, nu doar prin slide-uri. Abia apoi pot pretinde statutul de îmbunătățire reală. Istoria e plină de exemple. Imperii care sugrumă popoare. Națiuni care înfloresc. Libertatea e rară. Fragilă. Dar când se prinde în instituții, devine explozivă. Asemenea unei piese a lui Ozzy Osbourne: începi cu zgomot și durere, dar la final simți puterea, libertatea și răzbunarea timpului.
Citește pe Antena3.ro
