Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când un dictator preia pute¬rea, el acţionează în două direcţii: sărăceşte poporul, pentru ca oamenii, cetăţenii, să se preocupe de existenţa lor dificilă, de simpla supravie¬ţuire, fără a mai acorda atenţie modului de conducere a ţării, şi caută presupuşi duşmani ai statului, spre a fi considerat util, în calitate de apărător al ţării. În regimurile democrati¬ce, metodele de acest tip sunt mult mai puţin folosite decât sub dictaturi, atâta vreme cât permisivitatea publică sau abilitatea diversionistă a puterii le face posibile?
Suntem obişnuiţi în România ca scandalului acut, punând în primejdie supravieţuirea în funcţie a unei autorităţi stata¬le, să i se suprapună exploziv alt conflict public, însă minor. În acest moment, statul român se află, aşa cum bine se ştie, sub un triplu sistem, stratificat, de niveluri ale autorităţii, în care se elaborează deciziile de care depind integral existenţa, evoluţia şi siguranţa naţiunii: structurile propriei guvernări, interne, conducerea, comple¬xă şi aceasta, a Uniunii Euro¬pene şi forma supranaţională de alianţe în afara cărora nu ar fi posibilă participarea Româ¬niei la o modalitate de apărare colectivă.
Este foarte bine că lucrurile stau astfel. Rămâne totuşi o problemă: mai multe straturi ale autorităţii nu creează şi o multiplicare a surselor diversi¬unii politice, istorice, sau geopolitice? Ne aflăm astăzi cu mai mulţi adversari externi decât aveam altădată, poate cu mai mulţi în aparenţă decât sunt în fapt? Creşte produsul intern brut al unei ţări care scade sub raport demografic, reducându-şi, în plus, în total contrast cu progresul econo¬mic declarat, avuţia naţională? Nu suntem prea îngăduitori faţă de pretextele ce ni se pun la dispoziţie, spre a ne convinge că ne aflăm pe calea cea bună?
