Comoara de la BNR (2)

Autorităţile germane ale vremii socoteau, incă din 1943, că ţara noastră deţinea atunci moneda cea mai bine acoperită din Europa. Era acoperită cu aur, cu petrol, cu avioanele performante făcute la Braşov, cu locomotivele performante fabricate de Malaxa şi cu cereale.

Vreme indelungată, in secolele trecute şi intr-o bună parte a veacului al XX-lea, sănătatea oricărei monede depindea de cantitatea de aur adunată in rezerva băncii centrale. Goana după aur, ce a dominat istoria banilor, căpătase accente puternice in toată lumea. Banca Naţională a Romăniei incepuse şi ea să adune aur. Mult, tot mai mult.

După război, un timp, dolarii se măsurau in aur. Ceea ce inseamnă că erau convertibili in aur. Băncile centrale din statele care recunoscuseră sistemul stabilit la Bretton-Woods aveau dreptul, la cerere, să obţină aur in schimbul dolarilor ce le prisoseau. Şi invers: să dea aur şi să primească dolari.


Au trecut insă anii şi realităţile lumii s-au schimbat. Economia mondială s-a diversificat, au apărut noi centre economice puternice, s-au afirmat noi monede, cu deosebire marca germană şi yenul japonez. In 1971, viaţa a impus renunţarea la etalonul aur şi devalorizarea dolarului. In noua conjunctură, cursul fix s-a prăbuşit. A inceput marea aventură a flotării cursurilor şi a speculaţiilor valutare pe pieţele financiare internaţionale.


Dar toate astea se intămplau in lumea largă. Iată insă că şi la noi, abia in ’78 insă, printr-un decret al lui Ceauşescu, leul a renunţat şi el la suportul aurului. Dar valoarea monedei nu a fost dată pe măna pieţei, ci pe măna planului de stat. Despărţit de aur, leul a trecut prin mari suferinţe.


Romănia acumulase aur mult la sfărşitul războiului: un stoc de 236,6 tone. Autorităţile germane ale vremii socoteau, incă din 1943, că ţara noastră deţinea atunci moneda cea mai bine acoperită din Europa. Era acoperită cu aur, cu petrol, cu avioanele performante făcute la Braşov, cu locomotivele performante fabricate de Malaxa şi cu cereale. Valori ce aveau o extraordinar de mare căutare. Imediat după război, insă, in condiţiile unui armistiţiu inrobitor, am pierdut repede o mare parte din rezerva de aur. Scăderea a fost dramatică: de la 237,6 tone in 1944 la numai 51,2 tone in 1959. Ţara nu mai avea nici aur şi nici produse pentru a acoperi indestulător moneda.


O analiză comparativă este edificatoare. Despre rezervele de dinainte de 1973 istoria nu a reţinut mare lucru. Datele nu se publicau. Cei care se ocupau cu evidenţa acestor date işi amintesc totuşi detalii relevante. In acei ani, in condiţiile unor dificultăţi economice in creştere, rezervele valutare găfăiau intre medii anuale de 100 şi de 200 de milioane de dolari. In ’73, insă, Romănia a devenit membră a Fondului Monetar Internaţional. Atunci a inceput monitorizarea rezervelor valutare de către FMI. In 1973, primul an de monitorizare, in cămara de la BNR erau numai 200 de milioane de dolari. In anii următori, rezerva a oscilat intre 200 şi 500 de milioane de dolari.


Din 1960, Romănia a fost nevoită să cumpere aur, pentru
a-şi reface măcar parţial rezerva. Ceauşescu, care avea o slăbiciune pentru metalul galben, a apăsat pe accelerator. In ’85, rezerva era mai mult decăt dublată, ajungănd la 118,7 tone. Venise insă timpul unor eforturi disperate pentru plata in avans a datoriei externe. Pănă şi mitul aurului a fost ignorat. Disperarea l-a făcut pe Ceauşescu să atace stocul de aur. Au inceput vănzări masive. De la 118,7 tone in 1985, stocul de aur a scăzut la 72,9 tone in 1986 şi la 42,4 tone in 1987. Rezerva de aur atinsese nivelul cel mai de jos.


La inceputul anilor ’80, din cauză că nu avea rezerve, Romănia a intrat in incetare de plăţi. Defectare ce a costat scump ţara noastră. După imprumuturile externe din anii ’70, pentru a inălţa coloşi industriali, cu deosebire in siderurgie şi petrochimie, au urmat scadenţele. Coloşii n-au produs potrivit aşteptărilor, iar alte surse pentru a aduna valută n-au fost găsite. Căteva plăţi n-au putut fi onorate. Pentru o perioadă de 15 ani am fost eliminaţi din circuitul pieţelor internaţionale de capital.

In ’89, insă, după ce a plătit cea mai mare parte a datoriei externe, intr-o ţară practic izolată politic şi financiar, cu o economie inchisă, Ceauşescu şi-a jucat ultima carte: a inceput refacerea rezervelor internaţionale. A adunat in cămară 1,8 miliarde de dolari şi a recumpărat masiv aur. De la 42,4 tone in ’87, stocul de aur a crescut la 45 de tone in ’88 şi la 67,6 tone in ’89. Apoi, in decembrie ’89, a pus punct. A lăsat in urmă o rezervă in refacere, dar mult prea departe de un nivel optim.

Din ’90 incoace, an de an, Banca Naţională a intensificat cumpărarea de aur. Stocul a ajuns la peste 104 tone. De căţiva ani, insă, achiziţiile au fost oprite.

Rezerva de aur a atins plafonul maxim. Continuă insă achiziţiile de valută.