Companiile risipitoare vin la mila bugetului

Dacă-i întrebi pe directorii companiilor de stat risipitoare ce le trebuie ca să urnească lucrurile din loc, mulţi sunt tentaţi  să răspundă ca Napo­leon: bani, bani şi iar bani. Dacă îi întrebi, mai departe, de ce n-au bani, vor invoca 1.000 de  explicaţii. Dar nu vor sufla o vorbă despre produsele companiilor pe care le conduc, cele nerentabile, desigur. Şi nu-s deloc puţine astfel de companii care aruncă în piaţă produse ce nu-s competitive nici prin preţ, nici prin calitate. Şi atunci când ei invocă banii visează emisiuni de la Banca Centrală care să alimenteze deficitul bugetar şi, mai departe, să ajungă în conturile lor prin subvenţii făţişe sau mascate.

Dar BNR, potrivit regulilor europene, nu mai dă drumul la tiparniţă de dragul deficitului bugetar. Şi nu emite nici măcar un singur leu fără acoperire: fie prin valuta intrată în ţară şi cumpărată de Banca Centrală, fie prin cantităţi suplimentare de bunuri şi servicii de fa­bricaţie românească, pentru care există cerere internă şi externă.

Altfel, orice leu în plus ne-ar aduce numai necazuri. Banii în plus s-ar duce imediat în preţuri şi ar reaprinde inflaţia. BNR nu dă bani ca să acopere deficite bugetare. Aşa că directorii în cauză pot obţine bani din sistemul bancar numai prin cre­dite, pe care să le restituie apoi când îşi vând produsele.

Sunt mari dobânzile? Până când reforma nu va trece dincolo de porţile companiilor statului, dar şi ale multor companii private, pentru a întoarce producţia cu faţa la piaţă, nu vom ajunge la inflaţia moderată pe care ne-o dorim. Şi, deci, nu vom avea nici dobânzi moderate.

Cât avem inflaţie, Banca Na­ţională va strânge şurubul. Fiindcă viteza de mişcare a preţului banilor nu se poate rupe de viteza de creştere a inflaţiei. Dacă s-ar ajunge iar la vârfuri inflaţioniste, vârful dinamicii masei banilor n-ar avea încotro şi s-ar plasa într-o imagine răsturnată.

Nu e încă vremea relaxărilor. Mai ales monetare. Dacă directorii vor bani, bani şi iar bani pentru companiile lor, n-au decât să ofere mai întâi efi­cienţă, eficienţă şi iar eficienţă. Dacă însă în companii cresc doar câş­tigurile, fără să fie intensificată mun­ca, în expresia ei normală - produse mai multe şi mai bune, pe care piaţa să le accepte - banii nu vor produce decât... pagube. Pentru că mai mulţi bani pe piaţă, fără mai multă muncă eficientă, înseamnă pierdere curată.

Sigur, ar fi bine să avem bani mai mulţi pe piaţa internă. Dar bani care să ne aducă bunăstare. Ca să-i avem, mai întâi va fi nevoie de mai multă muncă performantă. Şi, mai ales, de mai mult spirit întreprinzător, de liberă iniţiativă. Într-un cuvânt: productivitate. Starea de aşteptare nu-i decât un mod de a lungi boala.

Fără un raport adecvat între productivitate şi câştigurile din muncă nu va fi posibilă stabilitatea preţurilor. Şi, mai departe, stabilitatea financiară a ţării. Adevărul este că, la nivelul întregii noastre societăţi, câştigurile de productivitate în condiţiile redu­cerii salariilor şi disponibilizărilor de personal au crescut.

S-ar putea însă conchide că, în acest fel, capcana reactivării spiralei salarii-preţuri n-ar mai fi riscantă? Nicidecum. Pentru că reducerea salariilor şi a personalului nu e tot una cu restructurarea companiilor. Fiindcă ar avea doar efecte nominale, nu şi reale.

O judecată corectă, bazată pe lo­gi­ca economică şi pe metodologii de calcul adecvate, trece dincolo de zo­nele nominale. Dacă statisticienii au calculat, plecând de la PIB-ul no­minal, productivitatea muncii pe o persoană ocupată şi apoi au raportat-o la câştigul nominal mediu brut, fără îndoială că au obţinut date corecte.

Numai că - atenţie! - sunt date nominale. Şi, deci, ne arată doar o faţetă a unei probleme cu mai multe faţete.
Un raport adecvat productivitate-salarii se bazează însă pe corelaţii şi pe analize ce folosesc indicatori în mărimi reale. Alţii decât indicatorii în mărimi nominale folosiţi de statisticieni. Iată, aşadar, cât de complexe sunt corelaţiile în materie şi cât de diferite pot fi metodologiile de calcul folosite.

Motiv pentru care se impune o dezbatere largă, la nivelul întregii noastre societăţi, despre raportul productivitate-câştiguri din per­spectiva impactului asupra creş­terii econo­mice. Dezbatere ce ne-ar ajuta să scăpăm de o iluzie: aceea că am putea ieşi din recesiune cu o creştere economică inflaţionistă.