Comunicarea publică la Iisus

Astfel, se cuvine a observa că Iisus foloseşte, pentru a-şi face înţeleasă doctrina, parabola.

Tăifăsuind, într-o noapte la telefon, cu Mihai Gîdea, care a făcut Teologia, am aflat că şi-a dat licenţa cu un subiect seducător: Comunicarea la Iisus. Împreună – eu novice într-ale teologiei, el  expert – am conchis că Iisus Hristos a revoluţionat comunicarea publică, multe dintre învăţăturile desprinse din campaniile sale fiind valabile şi azi, cînd tot felul de specialişti serbezi se chinuiesc să descopere cine ştie ce reguli noi ale comunicării. N-ar strica dacă şi politicienii de azi ar folosi cu brio cîteva dintre mijloacele (să nu zicem trucurile, ca să evităm o blasfemie) practicate de Iisus în traseele sale prin Galileea, Perea şi Iudeea.

Deşi am mai scris despre mijloacele de propovăduire a doctrinei de către Iisus, lecturile şi relecturile de acum mă îmbie să revin asupra chestiunii.

Publicul căruia i se adresează Iisus e alcătuit cu precădere, dacă nu chiar exclusiv, din oameni simpli. E un element definitoriu de care ţine cont Propovăduitorul. Al doilea element constă în noutatea absolută a tezelor sale. Pe parcursul campaniei, Mîntuitorul trebuie să facă înţeleasă o doctrină abstractă unor inteligenţe fără obişnuinţa de a gîndi în termeni generali. Pentru a reuşi, Iisus apelează la o gamă de mijloace excepţionale, care-l fac Părintele Comunicării publice din toate timpurile.

Astfel, se cuvine a observa că Iisus foloseşte, pentru a-şi face înţeleasă doctrina, parabola. Prin notele ei definitorii, parabola are mai întîi de toate datele pentru a fi ascultată pînă la capăt  de un auditoriu care nu numai că are alte treburi de făcut decît a căsca gura la călătorul străin, dar se şi plictiseşte repede. Cele mai multe parabole spuse de Iisus au două caracteristici de faimă:
a) Sînt scurte.
b) Sînt interesante prin deznodămîntul surprinzător.

Mult mai important însă, parabolele sînt, ca orice text literar, structuri deschise mai multor înţelesuri. Publicul e fascinat nu numai de mersul acţiunii, dar şi de noutatea învăţăturilor trase de Iisus din fiecare parabolă. Şi, cum aceste învăţături par a se desprinde firesc din parabolă, teza inclusă în ea nu e impusă de Iisus în chip dogmatic, ci e extrasă de fiecare din public.

Evitarea discursului generalizator abstract, sterp de concreteţe şi emoţie, e prima mare lecţie de comunicare publică pe care ne-o transmite Iisus de-a lungul timpului.

A doua mare lecţie trimite la elementele constitutive ale parabolelor. Iisus se referă în permanenţă la lucruri mai mult decît familiare auditoriului, atît în ceea ce priveşte animalele, ierburile, pomii, cît şi în ceea ce priveşte întîmplările (plătirea impozitelor, lăsatul unei moşteniri, pescuitul, munca la cîmp). Această genială adaptare la realităţile specifice ale auditoriului face nu numai accesibilă, dar şi familiară doctrina. Adevărurile acestuia par a reieşi din viaţa de fiecare zi şi a fi confirmate de aceasta.

Cînd vezi limbajul de lemn al multor politicieni de la noi, năravul acestora de a emite generalităţi plate, spunerea aceloraşi lucruri indiferent de auditoriu şi de context, te întrebi de îndată dacă ei au habar de campaniile lui Iisus.