Condiţia secretarului de stat

De câte ori am poposit la Pentagon mi-am reprimat cu greu insatisfacţia de a nu regăsi în instituţia similară de acasă aceeaşi atmosferă de dialog amical, răbdare deloc mimată, francheţe bazată pe încredere reciprocă, eleganţă profesională, sobrietate necircumstanţială şi un fairplay care impune respectul real. Nu cel de inspiraţie fanariotă...

Dincolo de Ocean, controlul civil asupra organismului militar are două repere clare. Inexistente în România! Primul este cel al numărului de posturi ocupate pe criteriul politic. Acolo se cunosc exact câte funcţii sunt rezervate specialiştilor din echipa noului Secretary of Defense/ Ministru al Apărării. Cu o diferenţă notabilă. La ei când pleacă personalitatea politică respectivă, automat îşi dau demisia de onoare şi coechipierii săi. Aşa este în America. Cu menţiunea că aceşti experţi nu concep să mai rămână pe un post sau altul decât în situaţii excepţionale, cu acordul celui care i-a adus acolo, la cererea noului titular, sau chiar a preşedintelui american.

Al doilea reper? Repartizarea clară a sarcinilor celor numiţi secretari de stat. Ei devin politicienii meniţi a superviza activitatea şefilor categoriilor de forţe armate. Sunt nominalizaţi de preşedintele SUA, confirmaţi de Senatul american şi vor fi subordonaţi Secretarului Apărării - ministrul de resort. La noi? Sunt mulţi doritori şi nu puţine amatoare de fotolii capitonate. Unii cu o evoluţie politică notabilă - înainte şi după ocuparea postului râvnit. Alţii? Aidoma unui "fluture pe lampă" Armatei României... Dacă privim retrospectiv doar galeria secretarilor de stat din ultimii opt ani din zona managementului apărării putem identifica tipologii notabile. Pentru prima jumătate a perioadei indicate, trei titulari au rămas în memoria colectivă. Întâiul? Diplomatul. Şi-a dorit portofoliul Apărării. Visa la cel de la Externe. Acum conduce impecabil o zonă de Intelligence. Al doilea? Rezervistul. Dorea să redea strălucire instituţiilor de cultură ale  Armatei României - "puse pe făraş" de cei mandataţi să facă restructurarea  după principii demne de "Preţioasele ridicole". Evident că nu acelea ale lui Moliere... A fost un lup singuratic. Şi a plecat cu demnitate. Al treilea secretar de stat? Taciturnul. Nu a deranjat pe nimeni cu iniţiative proprii, privind înzestrarea organismului militar. A urmat rocada politică. În locul Diplomatului a venit Surâzătorul. As în privinţa promovării raporturilor necesare cu cei care "dau tonul la muzică" în Alianţă. La departamentul de armamente, cârma a fost încredinţată Inginerului. Tenace. Şi eficient, de vreme ce nu s-a împiedicat într-o vizibilitate după care aleargă bezmetic şi azi unii actori politici. însă acolo unde şi-a pus amprenta Rezervistul - cu studii în Germania -, s-a derulat cea mai tristă evoluţie postdecembristă. Marcată iniţial de un outsider care a mai cultivat respectul faţă de experţii militari. Apoi de un general şcolit în America, care a insuflat încredere coechipierilor. Asta până în ziua când a fost paraşutată pe postul de şef civil o fiinţă total străină de conduita în mediul militar. Dacă Diplomatul prefera dialogurile fără intermediari, ultima pe listă opta pentru umiliri publice. Rezervistul verifica o informaţie, dar nou sosita savura vendetele. Taciturnul refuza nedreptatea, însă cea trimisă special la minister de la un for cu o relevanţă naţională prefera deciziile pripite. Mai există Loteria Nefastă, care asigură numirea unor concetăţeni pe posturi sensibile în Armata Naţională. Deşi aceasta nu trebuie privită ca un preş de şters bocancii, cu nisip adus din deşertul micimii umane! Oare de ce, în România, secretarii de stat nu pot primi responsabilităţi la nivelul celor trei categorii de forţe armate? Le-ar fi de mare ajutor generalilor care conduc zecile de mii de militari profesionişti.

Nu credeţi că măcar viitorii candidaţi la asemenea posturi ar trebui nominalizaţi de preşedintele ţării? Poate aşa va avea armata mai mulţi decidenţi civili care nu mimează camaraderia... Dar cui îi pasă?