Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un conducător crescut în lipsuri administrează mereu lipsa. Îi e teamă de abundență, de risc, de inițiativă. Preferă mereu siguranța mică în locul curajului mare. Taie, nu construiește. Împarte, nu produce. Dă pomeni electorale în loc de libertate economică. Ceea ce ne aduce unde suntem: într-o țară în care totul se mișcă, dar nimic nu merge.
În timp ce polonezilor li se cultivă spiritul antreprenorial - încă de când vin în România la mare, vând brichete și blugi prin parcări și se întorc acasă cu profit - noi suntem hrăniți cu mentalitatea de slugă. Una atentă, obedientă, care știe să execute, dar nu să creeze. După 1990, polonezii își deschid fabrici, noi ne îndatorăm. Ei cultivă clasa mijlocie, noi - neputința.
Nu e doar o figură de stil. Un critic literar remarca, la un moment dat, că România are, mai curând, o literatură a sărăciei. De la Slavici la Rebreanu și Preda, personajele se zbat între lipsă, umilință și instinctul de supraviețuire. Cu cât societatea e mai rurală, mai dispersată, mai dependentă de pământ, cu atât productivitatea și competitivitatea scad. Agricultura, deși necesară, rămâne mereu subvenționată, tocmai pentru că produce mai puțin. Și totuși, în loc să visăm la industrie, rămânem ancorați în logica sapei și a subsidiilor.
Nici gândirea școlii ardelene, oricât de luminată, nu ne scoate din inerție. Ne aduce alfabetul, dar nu spiritul întreprinderii. Ne învață să administrăm sărăcia cu metodă germană, nu să creăm bogăție cu îndrăzneală americană.
În perioada interbelică, paradoxal, România merge. Deși clasa politică seamănă izbitor cu cea de azi, economia funcționează pe principii autentice de piață. Moneda se stabilizează, creditul circulă, industria crește. Se construiește. Există viziune, chiar și într-o țară cu fracturi adânci.
Dar, după război, comunismul resetează totul. Ia de la Malaxa și Auschnitt fabrici întregi și își arogă meritul că le „edifică”. Schimbă etichetele, nu și mecanismele. Muncitorii sunt aduși de la sat la oraș, iar satul e golit de minți și brațe. Se naște o clasă de mijloc artificială, dependentă de stat, nu de piață.
Totuși, comuniștii păstrează măcar aparatul economic în funcțiune. După 1990, elita cu „origine sănătoasă” reușește performanța de a distruge tot. Rade industrii, vinde halele la fier vechi, închide uzine care produc și le înlocuiește cu mall-uri care doar consumă. Lasă în urmă nimic!
Și atunci, ce mai înseamnă acel „nu ne vindem țara”? O lozincă spusă de oameni care nu înțeleg că refuzul de a o deschide pieței e, de fapt, începutul sfârșitului. Țara nu se vinde, dar se risipește.
Tudor Octavian scrie, într-un editorial memorabil - „Cei care își iubesc sărăcia” - că în nicio altă țară europeană nu se pictează atâtea periferii, acoperișuri scorojite, străzi care nu duc nicăieri, hambare povârnite și bojdeuci mizerabile. Arta românească găsește mereu poezie în ruină. În timp ce muzeele lumii expun festinuri regale, noi oferim publicului chefuri de mansardă, cu vin prost și modele lihnite de foame.
Dar Octavian avertizează: problema nu e sărăcia, ci concepția despre ea. Transformăm sărăcia în virtute, în semn al cinstei, în dovadă de modestie. Este o resemnare cu aer monahal, o justificare a neputinței. Traiul prost e comod. Nu cere efort, nu provoacă. Traiul bun, în schimb, presupune o răzvrătire continuă împotriva inerției.
Și atunci, e clar de ce ne este mai ușor să fim săraci. Sărăcia nu cere curaj. Nu cere concurență. Îți oferă o morală gata făcută, cu care poți trăi confortabil: „Suntem săraci, dar cinstiți”. În schimb, bogăția cere responsabilitate. Cere continuitate. Cere o cultură a disciplinei și a încrederii, pe care nu o avem niciodată.
La începutul secolului XX, 80% dintre români trăiesc la sat. După migrația forțată a comunismului, raportul devine aproape echilibrat: 55% urban, 45% rural. Dar în mentalitate, România rămâne rurală. Și azi, la 35 de ani de la Revoluție, țara e tot o sumă de sate împrăștiate - doar că unele sunt în Spania, altele în Italia, Germania sau Marea Britanie. Exportăm muncă ieftină și importăm bani de consum. Suntem diaspora care trimite bani acasă pentru a plăti facturi, nu pentru a investi.
Românii, indiferent de partid, rămân cei mai de stânga europeni. Nu pentru că iubesc egalitatea, ci pentru că se tem de libertate. Statul social devine un substitut al inițiativei, un tată protector care împarte ajutoare și salarii bugetare în loc de stimulente pentru inovație.
Problema nu e ideologică, ci psihologică. Ține de organizare, de mentalitate, de conducători care nu știu să creeze prosperitate, ci doar să administreze lipsa. Gândirea economică a României e aceeași din vremea lui Slavici: moralizatoare, dar neproductivă. În loc să visăm la abundență, ne rușinăm de ea. În loc să cultivăm ambiția, predicăm modestia.
Și așa, literatura noastră a sărăciei se transformă într-o economie a sărăciei. Ion nu mai e țăranul cu plugul, ci angajatul cu rate. Moromeții nu mai stau la umbra dudului, ci la cea a cardului. Dar fondul e același: ne descurcăm, nu evoluăm.
Poate că nimicul se întoarce nu ca o pedeapsă, ci ca o lecție. Că până nu învățăm să ne asumăm bogăția - ca responsabilitate, nu ca păcat - rămânem în același cerc vicios. Continuăm să ne mândrim cu modestia și să-i privim suspicios pe cei care reușesc. Chiar dacă Napoleon spune că modestia e calitatea celor care n-au altele...
„Nimic 2” nu e o continuare. E o constatare: nimicul nu pleacă niciodată. Doar își schimbă hainele, contul bancar și telefonul. Are opinii ferme și vorbește despre patriotism cu voce gravă. Dar, în esență, e același.
Citește pe Antena3.ro
