Nicolae Titulescu spunea: „Nu e nevoie să fii trădător ca să pierzi un neam; e suficient să fii nepriceput”. Iată, din nou îl descoperim pe Titulescu contemporan cu noi... Mă gândeam la cuvintele sale şi aveam în faţă ultimele două decenii de istorie românească, două decenii în care am tot privit cu suspiciune unii la alţii.
Cine a trădat ţara? Cauza? Linia partidului? Cine a tras în noi? Cine a vândut industria? Cine i-a învrăjbit pe români şi pe unguri? De ce se întâmplă un lucru sau altul tocmai acum când vine în vizită FMI-ul sau preşedintele Ics? Cine vrea să vândă terenul ţării? Cine e omul ruşilor? Al americanilor? Al filipinezilor? Cine te plăteşte să afirmi aşa ceva?
Sunt întrebări care descriu, dintr-un anume punct de vedere, perioada acestor ultimi douăzeci de ani. Cei mai mulţi dintre noi suntem dispuşi să credem că starea deplorabilă la care a ajuns naţiunea se datorează unui imens complot internaţional la care s-a raliat o coloană a cincea românească, mereu gata să ne trădeze interesele. Foarte puţini dintre noi am accepta ca în mult prea multe domenii, de mult prea mult timp, oamenii habar n-au de fişa postului pe care îl ocupă. Sau nu îi interesează. Sau, şi mai grav, n-au nici o legătură cu el. E vorba cel mai adesea de incompetenţă.
Ăsta e motivul pentru care sistemul de transport pe calea ferată moare sub ochii noştri. Motivul pentru care facem anual o autostradă de lungimea unei potecuţe, transformăm spitalele în azile, pentru că, deşi avem bolnavi cu duiumul, nu mai avem nici doctori şi nici doctorii, elevii îşi bat profesorii din ce în ce mai des, nimeni nu mai ştie ce pensie are acum sau cât va fi ea peste un an, în ce sistem o să-i înveţe copilul la toamnă sau ce taxe mai are de plătit pentru mica afacere care abia mai răsuflă.
Toate propoziţiile de mai sus descriu ceea ce americanii numesc simbolic „starea naţiunii”. La noi nu e nimic simbolic, la noi naţiunea chiar a ajuns să stea şi, în termeni istorici, asta nu înseamnă nici măcar stagnare, înseamnă regres.
Acum, când se caută mai abitir ca oricând, peste tot, vinovaţi de comploturi şi de jocuri de culise, în complicate jocuri de şah, cel mai sănătos lucru ar fi ca cetăţeanul să treacă la vânătoarea de incompetenţe. Începând cu primăria de lângă casa lui şi mergând până la dregătoriile cele mari ale statului. Să-i dibuiască pe cei incapabili să repare un drum, să cureţe aerul, să menţină în viaţă un sistem de sănătate sau să asigure cum trebuie ordinea publică. Şi să-i elimine treptat din viaţa lor. Nu mă îndoiesc că vor mai veni pe locurile libere destui alţi incompetenţi, dar dacă atmosfera a devenit nesănătoasă pentru asemenea „manageri”, treptat, numărul lor va deveni nesemnificativ.
În ultimă instanţă, asta înseamnă şi că oamenii să-şi privească în faţă problemele şi propria viaţă. Pentru că în lunile care urmează, spectacolul televizat spre care sunt ademeniţi le va vorbi iar de trădări şi comploturi, de moguli şi de îndărătul obscur al unei realităţi triste, care miroase a incompetenţă, vorbeşte a incompetenţă, hăhăie a incompetenţă, deci...