Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Paul Krugman, cu ani în urmă, a anticipat evoluţii divergente în UE pornind de la teoria mănunchiurilor industriale, a specializării pe baza unor avantaje comparative şi a efectelor de aglomerare (Geography and Trade, MIT Press, 1991); aş adăuga eu, în lipsa unor politici industriale care să atenueze mari disparităţi regionale, ceea ce politica de dezvoltare regională a UE nu s-a dovedit capabilă a înfăptui.
Criza actuală din zona euro a revelat şi efectele negative ale unei alocări a resurselor defectuoase în ţări sudice, acolo unde investiţii masive s-au făcut către sectoare care nu produc bunuri şi servicii "comercializabile" (tradeables). Iar aceasta s-a văzut în mod flagrant pe fondul crizei, când prăbuşirea producţiei a fost inevitabilă după avântul (boom-ul) nesustenabil din anii premergători crizei. Cum în zona UE nu este posibilă restricţionarea mişcărilor de capital, politica prudenţială a unor bănci centrale a fost sever amputată - chiar dacă banca centrală a Spaniei a recurs la un "dynamic provisioning", prin care a impus băncilor spaniole să acumuleze rezerve în anii de creştere economică înaltă. Dar aceste rezerve s-au dovedit insuficiente când criza a lovit o economie ce avea o dinamică vulnerabilă. Băncile au de suferit, întrucât producţia s-a prăbuşit şi cu ea şi veniturile bugetului public. Spania a progresat mult după intrarea în UE, dar şi-a creat şi vulnerabilităţi majore având originea în alocarea sub-optimală a resurselor. Menţionez cazul spaniol, întrucât el are similitudini cu situaţia noastră. România nu are o datorie publică mare după standarde europene. Dar creşterea economică autohtonă a fost nesustenbila, bazată pe împrumuturi externe pe termen scurt şi cu orientarea resurselor către sectoare ce deservesc consumul.
UE are un handicap mare faţă de SUA. Moneda unică nu beneficiază de aranjamente de ordin fiscal corespunzătoare. Unii fac o analogie cu SUA în acest sens relevând că, precum ţări din zona euro, şi state americane au deficite bugetare mari. Recent, la o conferinţă la Pisa (în Italia), profesorul Richard Cooper de la Universitatea Harvard a făcut această observaţie. Dar el şi alţii, în opinia mea, subestimează importanţa a doi factori esenţiali. În SUA, statul federal poate, la nevoie, să facă transferuri fiscale pentru a salva bugete locale. În UE (in UM), procedurile sunt infinit mai complicate.
În fapt, aranjamentele din UM interzic trasferuri fiscale de la o ţară la alta. Mai mult, coordonarea politicilor economice din UE (UM) este foarte mult îngreunată de lipsa unor aranjamente privind împărţirea poverii în caz de eşec al unui grup bancar cu operaţiuni transfrontaliere, al bugetului unei ţări membre a Uniunii. De aceea a fost atât de anevoioasă crearea facilităţii financiare pentru Grecia.
România se confruntă şi ea cu această trilemă. Are o politică monetară autonomă şi un curs de fix flexibil, fiind în acelaşi timp obligată de funcţionarea UE să permită deplina mişcare a capitalului; are o economie puternic euroizată, ceea ce creează riscuri nu neglijabile. De asemenea, alocarea resurselor nu a fost optimă în anii liberalizării contului de capital. Aceasta explică şi anvergura căderii producţiei după 2008 şi a veniturilor bugetului public. Avem nevoie de consolidare fiscală, dar şi de o regândire a modelului de creştere economică. Utilizarea fondurilor UE trebuie judecată din aceste două perspective.
Citește pe Antena3.ro
