Copilul celuilalt

"Doctorii spun că e bine să bei puţin alcool, că îţi cresc palpitaţiile", mi-a spus un taximetrist zilele trecute. Am râs, remarcând – în acelaşi timp – că sunt multe lucruri care ne "cresc palpitaţiile, aşa că nu mai avem nevoie de alcool pentru asta. Dar n-ar fi rău să ne crească palpitaţiile din dragoste, de exemplu". Taximetristul a încuviinţat cu bucurie şi cu un zâmbet ştren­gă­resc, dar n-a întârziat să remar­ce că "nu-i mai crescuseră palpitaţiile" din adolescenţă şi, din pricina asta, credea că dragostea poate fi trăită numai când eşti adolescent sau foarte tânăr. "Acum am 30 de ani, dar n-am mai simţit tremurul acela, senzaţiile plăcute din adolescenţă. Sincer, nici nu cred că le voi mai simţi", mi-a mărturisit el cu oarecare tristeţe. Era genul de om puţin răcoros, puţin retras, puţin închis în sine. Genul de om care merge prin viaţă cu prudenţă maximă şi mi-a confirmat asta. Nu era căsătorit, încă, dar se confruntase cu o situaţie specială în dragoste; "am avut numai femei care au copii şi acum am una cu aceeaşi situaţie".
L-am întrebat dacă nu cumva avusese o suferinţă în copilărie, o suferinţă cauzată de separare şi abandon. "Am fost abandonat, părinţii mei s-au despărţit", mi-a spus băiatul. şi atunci am înţeles! Un tipar mental, o traumă de abandon existentă în inconştientul băiatului îl făcea să se întâlnească prin femei cu acel copil abandonat care fusese el însuşi. Remarcase stranietatea situaţiei de a găsi în lumea largă atâtea femei care aveau, deja, copii şi asta i se părea descurajant. De fapt, prin aceste întâlniri avea şi oportunitatea fantastică de a-şi vindeca sufletul rănit în copilărie. Copilul abandonat din reali­tatea imediată era copilul din el însuşi. A iubi copilul din exterior, indiferent că este copilul nostru sau că l-am întâlnit printr-o relaţie cu un bărbat sau cu o femeie, înseamnă a ne vindeca pe noi înşine, a vindeca sufletul rănit în propria copilărie. A iubi copilul care apare în vieţile noastre înseamnă a ne iubi pe noi înşine. "Copilul celuilalt" este copilul nostru; energia acestui copil este energia copilului pe care îl purtăm în suflet şi, în mod obişnuit, el este un copil rănit. În măsura în care îi oferim acestui copil dragostea, sprijinul, acceptarea, căldura, afecţiunea şi siguranţa asupra vieţii ne recuperăm posibilităţile de iubire îngropate în noi prin percepţia că am fost abandonaţi. Pentru că purtăm în noi o rană provocată de percepţia că am fost abandonaţi în copilărie, ne închidem pentru iubirea pe care o putem simţi şi dărui, către ceea ce ne poate ajuta să ne simţim întregi.

La sfârşitul anului trecut a fost dat publicităţii un studiu al cercetătorilor de la una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume (nu ştiu dacă-mi amintesc corect, dar cred că-i vorba despre Harvard). Studiul certifica faptul că fiinţa umană poartă în ea un "copil", co­pi­lul interior. Când se vindecă acel co­pil rănit, se vindecă întreaga existenţă a individului, spuneau cerce­tă­torii. Copilul abandonat îşi reprimă pu­terea de a iubi şi merge prin viaţă cu o prudenţă excesivă, căci trauma emo­ţională îi spune că iubirea te ră­neş­te. Copilul din noi înregistrează primele experienţe de viaţă, iar aceste experienţe devin decisive pentru în­treaga existenţă, căci ele ghidează toa­te percepţiile ulterioare, reacţiile, ati­tudinile şi comportamentele adultului. Adulţii, care nu-şi pot exprima iubirea, nu o simt şi au dificultăţi în re­laţiile lor cu sexul opus, pot căuta – eventual cu ajutorul unui terapeut – evenimentele dureroase din co­pi­lă­rie, care trebuie vindecate. La acest ni­vel nu ne putem vindeca fără a ne ierta părinţii şi putem reflecta cu serio­zitate asupra iertării, conştientizând că părinţii abuzivi au fost, la rândul lor, copii abuzaţi. "Iertaţi-vă părinţii" şi "Iubiţi copilul care v-a fost dat pentru a vă vindeca sufletul rănit", i-am spus taximetristului despre care v-am povestit. Aceste două atitudini sunt valabile pentru "copilul interior" al fiecăruia dintre noi. Şi, în măsura în care îi vom putea ierta pe cei ce ne-au rănit în copilărie, fie prin abandon, fie prin alte atitudini agresive, ne vom putea apropia de noi înşine şi ne vom putea deschide inimile către a simţi iubirea pe care merităm s-o trăim în această viaţă. Nu vom avea nevoie de alcool pentru a simţi "palpitaţiile iubirii", căci iubirea este disponibilă în mod natu­ral pentru toată lumea. Noi avem de vindecat doar rănile care ne împiedică să iubim.