Copilul sărac, care-a reuşit în viaţă!

Cutitul e bun, e util, e un instrument minunat; poti taia cu el paine, rosii, e indispensabil bucatarului, ca si celui ce mananca bucatele! Acelasi obiect este si rau; te poti taia cu el din neatentie, te poti rani voluntar si poate deveni periculos daca lovesti pe cineva cu el. Fiecare lucru are o parte buna si-o parte rea, fiecare om ascunde in el putere si slabiciune, bine si rau, durere si fericire, urat si frumos, dar – ca si in cazul cutitului – consecintele depind de motivatia si intentiile utilizatorului. Suferinta omeneasca, si vorbim aici despre suferinta emotionala, mentala, despre felul nostru de a percepe si a interioriza experientele vietii, poate fi de folos sau poate fi distructiva. Taisul ei cel bun il duce pe unul in sus, il ajuta sa devina constient de sine, mai bun, mai bland, plin de mila si generos, cum taisul cel rau il scufunda pe altul in frustrare, in durere, in neputiinta, in boala mentala si-n confuzie. Suferinta este o stare inevitabila in experienta omeneasca, dar consecintele ei sunt diferite, iar cei care fac diferenta suntem noi insine. Noi manipulam cutitul, noi decidem launtric daca facem din suferinta vietii o trambulina pentru crestere si lumina sau o cadere zdrobitoare in intuneric si –n lipsa deplina de speranta.

Multi copii saraci au pastrat in suflet si-n minte dorinta nestapanita, mistuitoare de a iesi din lipsuri, caci lipsurile materiale echivalau pentru ei cu nefericirea si incapacitatea de a-si implini micile dorinte omenesti. Ei nu i-au invidiat pe bogati, nu s-au suparat pe aceia ce aveau mai mult, nu s-au suparat pe cei destepti si frumosi, ci au plecat in viata ca pe un drum al tuturor posibilitatilor, senini in suflet si departati de resentimente. Dintre acestia s-au nascut aceia ce au transformat prin intentie, vointa si curaj propria lor suferinta intr-o forta masiva de urcare, de iesire din labirint. Viata le-a daruit pentru ca ei au avut incredere. Pentru ca nu erau obisnuiti sa li se implineasca toate dorintele, nu s-au simtit distrusi, n-au clacat, n-au alunecat in disperare daca n-au primit ceea ce au vrut intotdeauna. In schimb, au apreciat ceea ce au primit, au trait recunostinta si s-au bucurat pentru fiecare pas pe drumul vietii, presarat cu de toate. Altii n-au suportat privatiunea si ea s-a transformat in durere mai adanca. Altii n-au suportat lipsurile si frustrarea, altii au cazut in fata celui mai marunt esec, altii n-au avut puterea sa foloseasca taisul bun al suferintei si ei au devenit lacomi, zgarciti, nepasatori fata de suferintele celorlalti, imuni la iubire si lipsiti de mila. Intr-un fel sau altul, suferinta dobandita in copilarie, in adolescenta, in toate experientele vietii noastre a sadit in fiecare dintre noi aspecte ale celor doua manifestari ale suferintei; chiar si cei mai buni au ramas impotmoliti cate putin printr-o experienta nedepasita, cum si cei mai rai dintre oameni au manuit suferinta frumos uneori.

Ceea ce ne creeaza suferinta poarta in sine un dulce sambure al cresterii si al frumusetii umane. Suferinta nu ne vindeca pe toti, ci doar pe aceia care-i inteleg rostul, pe aceia ce-si iau din ea lectia si raman cu mintea si cu inima senina dupa ce norii durerii au trecut. Copilul sarac, care a reusit in viata, descopera ca resentimentele pastrate ca o consecinta a suferintelor erau ca bustenii pe drumul bun; o data indepartate din suflet, s-a deschis calea catre implinire si succes!