Perturbarea majoră a edificiului socio-economic produsă de pandemie la nivel global va conduce și la schimbarea de substanță a modelului care ordonează viața Planetei? Criza din 2008 a plecat din aventurile speculative acceptate de sistemul financiar-bancar. Măsurile luate după trecerea șocului recesiunii au vizat întărirea supravegherii băncilor și o disciplinare mai strictă a finanțelor publice. După un deceniu de la absorbirea pierderilor care au fost plasate cu cinism pe spinarea populației, multe state nu au reușit să-și îmbunătățească starea financiară, deficitele fiind în creștere. La nivelul Uniunii Europene, criteriile Maastricht au devenit o Biblie, dar nu toate statele sunt duse la biserică. Italia, Spania, Portugalia, Franța au continuat să-și sporească datoria publică, pragul de 3 procente al deficitului bugetar fiind un avertisment doar pentru noii-veniți în clubul UE sau pentru aspiranții la moneda euro.
COVID-19 a arătat că UE poate să mobilizeze resurse financiare proprii, punând la congelare criteriile stricte care nu admit finanțarea monetară a deficitelor. Bugetele uriașe aprobate în iulie 2020 pentru ajutorarea statelor au dovedit că într-o situație de pericol major Uniunea Europeană are răspunsuri. Înainte de lovitura fulgerătoare a crizei sanitare, UE se afla într-o lungă dezbatere filozofică privind populismul, migrația, statul de drept. Brexitul a fost consecința neadaptării unui stat puternic la presiunile de acceptare a osmozei conduse de la Bruxelles după criterii care nu admiteau excepțiile britanice, unele chiar umoristice. Era de preferat o lărgire a „lesei” sau o adaptare a celor 27 la pretențiile de peste Canalul Mânecii? Ce grade de libertate vor avea alte state să-și manifeste suveranismul în cadrul UE? Dacă sute de milioane de oameni s-au adaptat la condițiile de izolare, reușind să-și continue activitatea prin telemuncă, rămânând legați de angajator, de ce acest model nu ar funcționa și în cazul statelor? Un Brexit extins poate fi o cale de restructurare a UE.