Criza: o negare a capitalismului?

Se fac auzite voci – mai puţine la noi, mai multe în Europa de Vest – care susţin că actuala criză financiară, ce se transformă deja într-o criză clasică de supraproducţie, neagă capitalismul. Şi că e nevoie de soluţii socialiste. Aşa să fie?

Noi, multă vreme, am crezut în virtuţile economiei socialiste. Dar numai noi, românii, am crezut? Sau numai noi, cei din "zona" comunistă? Minţi dintre cele mai strălucite, din lumea occidentală, în număr tot mai mare, au mizat pe economia socialistă. Desigur, cu speranţa declarată că numai ea va lichida inegalitatea dintre clase sociale şi dintre indivizi. N-a fost să fie aşa. Viaţa a spulberat visul, dovedind că în materie de economie, ca şi în plan social, sistemele concepute în laborator sunt sortite să piardă competiţia cu sistemele naturale. Economia de piaţă nu este un ideal, dar e o soluţie raţională pentru obţinerea bunăstării.

De altfel, timpul a lucrat pentru piaţa liberă, de tip capitalist. Dacă, la sfârşitul anilor ’80, cam o pătrime a ţărilor lumii era în trenul economiei de piaţă, acum, în 2008, numărul acestor ţări a depăşit trei sferturi. Mai are sens o discuţie asupra corectitudinii conceptului sub aspect lingvistic? Se vede că da din moment ce criza a deschis o dezbatere ascuţită.

Trei mari criterii ne ajută să distingem economia de comandă, specifică socialismului, de economia de piaţă. Ele sunt: 1) formarea preţurilor; 2) repartizarea resurselor şi a veniturilor; 3) concurenţa. Să le analizăm.

Noua eră a început, în plan economic, cu tranziţia de la plan la piaţă. Criticii care căutau nod în papură au susţinut sus şi tare că antiteza plan-piaţă nu stă în picioare. Doar sunt şi ţări capitaliste care recurg la planificare. E adevărat. Dar există o diferenţă esenţială între planificarea în socialism şi planificarea în economia de piaţă. În timp ce fostele ţări socialiste planificau şi... preţurile sufocând producţia, în economia de piaţă, preţurile se formează pe baza legii cererii şi ofertei. Prin urmare, tranziţia de la plan la piaţă înseamnă, de fapt, trecerea de la preţuri de comandă, fixe, dictate pe cale administrativă, la preţuri libere, în continuă mişcare. Stabilitatea preţurilor fiind o valoare relativă în economia de piaţă. În sensul că o inflaţie modică, de 1%-2% pe an, e chiar dorită. Fiind socotită ca un pahar de vin bun băut după masă. Dar numai unul. Al doilea devine periculos.   

Repartiţia resurselor şi veniturilor este al doilea mare criteriu. Planificarea socialistă împărţea totul, prin dictat administrativ: şi valuta, şi creditele, şi materiile prime, şi salariile. Un fixism ce era confundat cu stabilitatea. Un fixism ce a ucis stimularea muncii şi a dus socialismul într-o stare agravată de înapoiere economică. Şi socială. Economia de piaţă, în schimb, împinge resursele către cei în stare să le valorifice cu maximă eficienţă şi îi răsplăteşte cu venituri mai mari pe cei care fac mai multă valoare adăugată.

Cheia este însă concurenţa. În timp ce planificarea socialistă împărţea produsele prin dictat, în economia de piaţă câştigă cine face performanţă. Atât economică, cât şi tehnică. Produsele neperformante rămân nevândute şi fabricantul lor pierde partida.

Evident, deosebirile sunt cu mult mai numeroase. Cele trei criterii sunt însă cardinale. Nici criza, nici alte realităţi nu le neagă.
Şi nici nu le vor nega în viitor.