Criza, pe înţelesul tuturor

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Multe cuvinte îşi păstrează primul înţeles, cel dobândit întâia oară, în copilărie. Cuvântul criză îmi aminteşte de o vecină care ieşea de câteva ori pe an în stradă şi zbiera la toată lumea. Când o apucau crizele pe doamna Puia, mama mă prevenea să nu ies din curte. Nu-i nimic de făcut, spunea mama, aşteptăm până îi trece.

Madam Puia făcea urât de câteva ori pe an şi toată strada aştepta să-i treacă. De atunci, cuvântul criză face pereche în mintea mea cu aşteptarea. La fel e şi când e criză în Statele Unite: o păţesc milioane de americani, iar câteva miliarde de pământeni se pun pe aşteptat.

Nu mi-a spus nimeni de la ce i se trăgeau crizele doamnei Puia. Erau o fatalitate. Nici vorbă să poată fi prevenite.

Singura persoană care se interesa de starea vecinei era doctorul. Acesta se uita din când în când în gât, la amigdalele mele veşnic umflate şi roşii.

Ei, întreba el cam într-o doară, dar doamna Puia ce mai face? Mai zbiară, mai zbiară? Păi, nu ştiţi, răspundea mama, are crizele alea ale ei. Zbiară, biata de ea, ce altceva să facă?!

America, prin urmare, zbiară, şi câteva miliarde de pământeni au roşu-n gât, fac febră şi aşteaptă. Sunt şi oameni care n-au roşu-n gât. Dar care-i soluţia când toată lumea se vaită? Se vaită bieţii oameni din solidaritate. Pe unii chiar îi doare-n gât, deşi n-au amigdalele inflamate. În Mexic, într-o regiune unde se păstrau unele obiceiuri de neînţeles, femeile năşteau copilul în colibă, în tăcere, iar afară bărbatul ţipa de-l auzea tot satul. Câte unul nu mai rezista la durerile tăcute ale nevestei şi murea ţipând. Până una, alta, ţipă ziariştii şi comentatorii de televiziune. Guvernul parc-ar fi să simtă ceva neplăcut în gât, o mică usturime, însă se ţine demn. Nu consultă doctorul, se tratează cu gargară.

După ce doamna Puia termina cu zbieratul, câteva zile vecinii umblau cu capul în jos, stăpâniţi de un sentiment de vinovăţie confuz, care lăsa urme. De crizele doamnei Puia nu te puteai detaşa întrutotul. Dovadă că le ţin minte şi că încă îmi mai răsună în urechi zborşelile ei isterice. Îmi amintesc însă şi alte lucruri. Unii vecini se dezbrăcau brusc de caracter – cum se spunea despre oamenii care fără nici o pricină serioasă începeau să se poarte urât cu nevestele şi copiii – şi aduceau în discuţie crizele doamnei Puia ca pe un argument. Păi, faţă de nebuna aia, spuneau ei, noi suntem nişte îngeri!

Crizele doamnei Puia păreau să devină ocazia pentru tot felul de ieşiri aberante şi nelegiuri. Capi de familie, altfel bărbaţi aşezaţi, care aduceau tot salariul acasă, se îmbătau. Multe femei virtuoase se dovedeau nişte nebune, care abia aşteptau să-şi facă de cap. Iar zarzavagiii dublau fără nici o explicaţie preţurile la morcovi şi pătrunjel.

De câte ori se pune pe zbierat doamna Puia, spunea mama pe jumătate nedumerită, pe jumătate resemnată, creşte preţul la pătrunjel. Ce-o mai fi şi asta? Păi, e normal, zicea prostul de unchiul Anghel, care nu ştiu de ce în cartier era însăşi clarvăzătorul, că, dacă nu creşte la zarzavat, creşte la carne.