Criza şi alegerile europene. Un paradox?

Mulţi comentatori au fost surprinşi că seve­ri­ta­tea crizei economice nu a favorizat o basculare către partide de stânga în alegerile pentru Parlamentul European (PE). Cred că un factor are putere explicativă majoră în acest sens. Mă refer la căderea în dizgraţie a filosofiei dere­gle­­mentatoare a pieţelor, a „fun­da­men­talis­mu­­lui de piaţă".

Avem de-a face numai cu un paradox aparent aici, întrucât, de ceva timp (predatând izbucnirea crizei financiare), partide de centru dreapta din Germania şi Franţa au criticat defectele gândirii potrivit căreia pieţele nu au nevoie de reglementări. De ani de zile, „modelul continental" (care ar caracteriza economiile mixte din Germania şi Franţa) a fost supus tirului crticilor celor care pledau pentru pieţe dereglementate, pentru reducerea sectorului public cât mai mult, pentru concurenţa globală fără oprelişti. Inclusiv preşedintele Horst Koehler a intrat în pole­mi­că publică criticând activităţi ale fondurilor de risc şi de investiţii (hedge funds şi private equity funds) care ar fi interesate numai de profituri pe termen scurt ampli­ficând totodată prin îndatorare înaltă (high leverage) riscuri sistemice. Din propria experienţă în PE am sesizat optici diferite ale parlamentarilor britanici vs ale celor mai mulţi din Franţa şi Germania, care transgresau frontiere ale grupurilor politice; britanicii privilegiau regimul de reglementare moale (light touch), în timp ce numeroşi colegi continentali au privit favorabil mesajul raportului pe care l-am elaborat privind nevoia de reformă a reglementărilor pieţelor financiare.

Că o culoare naţională (interes naţional) con­tea­ză mult în disputele privind vizualizarea cri­zei economice se vede şi din evoluţia Parti­dului Laburist din Marea Britanie. Premierul Gordon Brown este un artizan al dereglemen­tărilor pe piaţa financiară în deceniul trecut - rolul City-ului londonez, al industriei financiare de peste Canalul Mânecii fiind în atenţia autorităţilor. De aceea, schimbarea sa de po­zi­ţie, când efectele crizei au aneantizat câteva mari instituţii financiare britanice, a fost dramatică, la aproape 180 grade (a se citi şi raportul Turner). Ai spune că niciodată nu este prea târziu pentru penitenţă. Dar, în timp ce pentru britanici această schimbare este de-a dreptul istorică (admiţând că va persista), în Franţa şi Germania sunt partide de centru dreapta care de ani de zile aveau dubii faţă de practicile pro­povăduite de City şi Wall Street. De aceea, fiind la guvernare în ţări cu mare greutate în UE, „popularii" francezi şi germani au avut un as­cendent puternic în alegerile pentru PE. Interesant este că şi liberalii germani au fost cu ac­cen­te critice vizibile la adresa mo­delului anglo-saxon. Şi aceasta pot spune, din nou, din experienţa proprie în cadrul grupului politic ALDE din PE. În unele ţări din UE, unde socia­liştii (so­cial-democraţii) sunt la guvernare (cazul Spa­niei, de pildă), efectele crizei şi-au spus cu­vân­tul, popularii lui Aznar având câştig de cauză. Una peste alta, este de acceptat ipoteza că asi­mi­larea de către partide de centru dreapta a discursului critic la adresa fundamentalismului de pia­ţă a răpit stângii europene un atu decisiv în dezbaterea publică. La factorul evocat mai sus se cuvine să menţionez „naţionalizarea" u­nor politici publice în UE ca şi o nemulţumire în creştere a cetăţenilor europeni faţă de performanţă (aşa cum este ea percepută) a instituţii­lor europene. Întâlnim aici un mare pericol pen­tru evoluţia Uniunii în anii ce vin; dacă po­liticile comune (ale UE) nu vor aduce be­nefi­cii palpabile, tendinţele de fragmentare se vor accentua în Uniune.