Cu dicţionarul în faţă

Suntem un popor vesel. Cel mai bine se vede firea unei naţii în dicţionarele de sinonime şi analogice. În ţările nordice, nebunia are, în aproape toate sinonimele, conotaţii grave de dicţionar.

Cu nebunia, nemţii, suedezii, danezii nu glumesc. O comparaţie, la prima analiză, ne arată că în dicţionarele popoarelor care nu găsesc, ca noi, motive de veselire în orice, chiar şi în moarte, nebunia are mult mai puţine sinonime şi definiri prin analogie. Ca să nu mai vorbim despre perifraze, îndeletnicire metaforică la care suntem meşteri mari.

Oamenii foarte cultivaţi nu-i zic nebuniei  nebunie, ci alienare sau alienaţie, insanitate, tulburare mintală, detracare, dezaxare, dezechilibru psihic, rătăcire. Numai cuvinte fără înţelesuri de spectacol popular. Norodul însă priveşte nebunia ca pe un prilej de distracţie într-o viaţă în care, dacă iei totul în grav, înnebuneşti şi tu. Iată numai o parte din sinonimele care probează o anume înţelegere şi chiar un gen de solidaritate de spectator cu nebuneala. Mai întâi că nebunia e treaba doctorilor, pe când nebuneala poate fi şi o prefăcătorie. Prin urmare, e treaba lumii, a vecinilor, a familiei, a mulţimilor. Vin apoi în dicţionar sminteala şi smintirea, căpierea, ţicneala şi ţăcăneala, scrânteala, bolunzeala, zărghenia, tembelismul, zăluzia, aiureala, trăsneala, năuceala, zăpăuceala şi încă altele. Nebunul nu-i un capitol de psihopatologie şi de psihiatrie. E doar un om într-o ureche, sonat, ieşit din minţi, sărit de pe fix, cam tralala şi cam într-o doagă, lovit cu leuca şi cu gândaci la cap, tocmai bun de dus la balamuc.

Unui pictor, cam zăpăcit de felul lui, i s-a zis Balamuc şi acesta n-a protesat, ba, dimpotrivă, a plusat la inovaţia onomastică, întrucât, pe lângă că-i detaşa numele într-o pleiadă de "-eşti", conţinea şi un dram de admiraţie. Artiştii, se ştie, sunt ei cam nebuni, iar unul care o recunoaşte e de aplaudat. De regulă, aplauzele au un procent considerabil de voioşie. Oricum am da-o, tot la opusul tristeţii ajungem.

Odinioară, prin bâlciurile Europei, trupele ambulante aveau un actor care asigura dintr-un început succesul, făcând-o pe nebunul şi parodiind unele manifestări de ospiciu. La noi, deşi Europa are legi prin care cenzurează luarea în râs a afecţiunilor psihice, încă se obţine un rating mare de televiziune cu grupuri de bufoni care speculează opinia populară despre nebuni şi nebunie. În felul lor, nebunii de la televizor sunt simpatici. Nu-s de internat, ci de lăsat în legea lor. În unii, publicul larg recunoaşte purtări din imediata apropiere. Ăştia suntem! Ei, şi?

Ce-i rău în veseleală? Să-i ia dracu pe ăi de sus, cu criza lor cu tot!

Nu vezi că tot nişte năuci ajung sus?