Cu faţa la buget

Început de an greu, dominat de criza globală.Pro­blema-problemelor: bugetul. Atât bugetul pe 2009, aflat încă sub semnul unor incertitudini, cât şi bugetul anului 2008, al cărui deficit e doar aproximat.

În ideea "activării" bugetului, România ar avea nevoie de un deficit intern mare. Cum să faci însă deficit mare, acum, într-un an în care creşterea cheltuielilor bugetare ar afecta grav baza societăţii. Expresia "buget de austeritate" revine încet-încet în prim-planul vieţii publice.

Bugetul statului are desigur multe surse de venituri. Taxa pe Valoarea Adăugată e regina im­po­zitelor. Plătim 19% din tot ce cumpărăm, de la bomboane şi jucării pentru copii până la automobile şi obiecte de lux. Dar plătim şi impozite pe salarii. Sau impozite pe profit. Desigur, lista e mai lungă,în planul întâi tronând accizele, care şi-au cam pierdut rolul de taxă pe lux, devenind pur şi simplu un impozit suplimentar. Reversul îl constituie cheltuielile cu salariile, cu alocaţiile pentru sănătate, învăţământ, armată, justiţie, poliţie, pentru administraţie publică. Plus cele pentru investiţiile publice: infrastructură, energetică, lucrări edilitare, construcţii de locuinţe sociale. Aceste tipuri de cheltuieli sunt şi vor mai continua să fie cu mult sub nevoi. Economia nu-i capabilă încă, în acest an, să alimenteze consistent bugetul. Fiindcă, în România, cele mai multe companii abia se menţin pe linia de plutire, cu o eficienţă modestă a muncii, cu creşteri mari ale costurilor de producţie şi cu o competitivitate sub exigenţele acestui început de secol.

Lucrurile sunt cu atât mai complicate acum, în plin sezon rece, când înfruntăm deja un general dintre cei mai temuţi: Iarna. Zonele noastre cele mai vulnerabile sunt importurile de resurse energetice, preţurile administrate şi risipa din compa­niile statului, ce au influenţat în bună măsură şi deprecierea leului, în raport cu euro, la începutul acestui an. La care se adaugă oferta internă mo­destă, depăşită dramatic de cererea de consum.
Chiar şi acum, în vremuri de criză, când pe întreaga planetă consumatorii îşi restrâng cheltuielile.

Guvernul dă semne că îl preocupă, cu deosebire, structura bugetară din 2009. Dar soluţia imediată va fi să pună tunurile pe datornici. O întrebare devine însă obsedantă: cât va putea fi întinsă, în acest an, plapuma protecţiei sociale? Desigur, într-un an în care producţia începe să sângereze. Încercările de creşteri cantitative sunt îngreunate de restrângeri în domeniile productivităţii muncii şi ale competiti­vităţii. Iată de ce sunt reduse la mi­nimum resursele necesare unei protecţii sociale op­time. Problemele devin şi mai grele când se ajunge la măsurile ce ar urma să fie luate: închiderea fabricilor care pierd bani, restrângerea deficitului balanţei de plăţi, o nouă bătălie pentru eficienţă.

Fără îndoială că profesorii, alte categorii sociale au toată îndreptăţirea să ceară condiţii decente de viaţă. La rândul său, Guvernul este la fel de în­dre­p­tăţit să facă trimitere la necunoscutele bugetului. Numai că lucrurile nu se pot opri aici. E nevoie de soluţii. De idei şi de fapte care să ducă la închiderea a cât mai multe dintre canalele de risipă şi de pier­deri. Aşa ceva nu va fi însă posibil fără mai multă muncă, fără mai multă competenţă, fără concu­renţă la sânge. Numai aşa se va putea ajunge la re­stabilirea adevărurilor esenţiale în economia reală. Altfel, vor fi lungite pentru încă mulţi ani bolile ce macină în prezent nu doar bugetul, ci şi in­vestiţiile, producţia, profitul. Într-un cuvânt, oferta internă de bunuri şi de servicii.