Cu şi fără pilot

Dezbaterea bugetului apărării pe 2010 mi-a reamintit de situaţia nefericită a sectorului de apărare. Cu 1,31% din PIB, la fel ca anul trecut, nici nu poate fi vorba de rezolvarea gravelor probleme de înzestrare militară. Nu doar pentru forţele aeriene, dar acolo e situaţia cea mai grea. Cu siguranţă şi state nealiate de la Est ştiu vulnerabilităţile noastre în dotare şi protecţia spaţiului aerian.

În 2010, Forţele Aeriene vor retrage în etape cele peste 100 de avioane de luptă MiG 21 Lancer, care asigură patrularea şi forţa de reacţie în spaţiul aerian românesc, o componentă esenţială a spaţiului NATO la graniţa estică. Procesul va dura doi ani. Politicienii români se chinuiesc groaznic, loviţi parcă de o boală grea şi lungă, să împiedice sub orice chip realizarea unor obiective fundamentale de apărare naţională şi colectivă. De ce spun asta? Pentru că de cel puţin şase-şapte ani se joacă un ping-pong penibil cu decizia de achiziţionare a noului avion de luptă pentru România. Indiferent că e vorba despre F-16 second hand, de Eurofighter sau JAS 39 Gripen, suntem forţaţi de întârzierea periculoasă la o decizie în prima jumătate a anului. Rămânem descoperiţi într-o componentă fundamentală a securităţii naţionale, iar politicienii din CSAT sunt obligaţi de jurământul depus să conştientizeze că am trecut de al 12-lea ceas. Au cea mai importantă răspundere. Operaţionali-zarea unui nou avion de luptă durează cel puţin doi ani: alegerea lui, soluţia financiară, semnarea contractului, pregătirea piloţilor şi a personalului tehnic la sol, implementarea unor echipamente esenţiale în bazele aeriene, livrarea aparatelor. Dacă amânăm din nou, există două variante, ambele neplăcute. Prima - rămânem cu spaţiul aerian neprotejat din 2012 şi ne rugăm (ca balticii) de alţi membri NATO să ne ajute. A doua - ne ducem cu basca în mână la ruşi să ne prelungească resursa de zbor a MiG-urilor. Ceea ce pentru un stat aliat n-ar fi nici onorabil, nici de dorit din punct de vedere strict militar.

Soluţia trebuie să fie extrabugetară, printr-un credit furnizor cu perioadă de graţie de cel puţin doi-trei ani. România nu-şi poate permite în plină criză să plătească sute de milioane de euro rate pentru avioane de luptă. Dar nici să-şi bată joc de apărarea naţională nu cred că e cazul. La dezbaterile din Parlament s-a discutat şi despre altă componentă importantă. Aceea a avioanelor fără pilot. Multă lume întreabă de ce avem nevoie de aşa ceva. Când şoselele arată cum arată sau lipsesc cu desăvârşire, când spitalele se zbat în dificultăţi majore sau educaţia e "ciuruită" financiar. Nici o discuţie pe tema bugetelor unor instituţii fundamentale nu se pune în aceşti termeni. Nu desfiinţăm Armata ca să avem medicamente. E profund iraţional. Trebuie să găseşti cele mai inteligente soluţii pentru fiecare sector esenţial astfel ca existenţa unui stat să funcţioneze rezonabil.  

De la sfârşitul anilor '90, Armata Română gestionează prin serviciul ei de informaţii, DGIA, un sistem de avioane fără pilot (UAV) Shadow 600. În Balcanii de Vest (Bosnia şi Kosovo), Irak sau Afganistan, aceste avioane au consolidat o capabilitate nişă, o specializare apreciată în NATO. E vorba despre culegerea de informaţii, de protecţia trupelor, monitorizarea traseelor de luptă, identificarea suspecţilor sau a dispozitivelor improvizate explozive (IED). Au fost nouă UAV. Unul a căzut în 2000, alte trei au fost pierdute în Irak pe fondul uzurii accentuate în condiţii climatice foarte dificile. În peste 3.000 de ore de zbor şi 800 de misiuni s-au cules informaţii vitale pentru activitatea forţelor coaliţiei în toate teatrele.

Pentru că acest aparat nu se mai fabrică şi e o problemă serioasă cu asigurarea pieselor de schimb, militarii noştri au fost forţaţi să canibalizeze două avioane pentru a menţine încă trei operaţionale. Ele mai pot funcţiona maximum un an în condiţiile dificile din Afganistan. În 2010 este esenţială achiziţionarea a două sisteme de avioane fără pilot, care să consolideze capabilitatea military intelligence a României în NATO şi să-i protejeze pe militari în cele mai dificile misiuni antiteroriste. Recunoaşterea aliată a venit deja prin crearea unui centru de excelenţă în acest domeniu la Oradea. Fără dotarea esenţială, efortul de până acum ar fi oarecum inutil. E vorba despre 12 UAV-uri noi cu o cheltuială maximă de 50 de milioane de dolari, dintr-un buget de circa două miliarde de dolari. Fie că vom continua colaborarea cu firma americană AAI, fie că acceptăm oferta tentantă a israelienilor care ne pot furniza mai performantele Hermes, aceste sisteme nu trebuie să lipsească din dotarea Armatei Române.

Ca să închidem cercul obligatoriu al protecţiei aeriene a României, sper ca la vizita preşedintelui Sarkozy din luna martie să batem palma şi pentru sisteme de rachete noi. Despre cele vechi aflate încă în uz nu vorbim, să nu afectăm securitatea naţională....

Ca să nu devenim un stat în descompunere în plină criză economică, sunt câteva urgenţe pentru fiecare domeniu. Am enumerat doar câteva din zona apărării, pe resursa bugetară existentă. Dacă primul-ministru va înţelege necesitatea unui buget al apărării de 2% din PIB, militarii din teatre aşteaptă şi restul de blindate Piranha, care le sporesc şansele de supravieţuire în cazul unui atac. Dacă nu, nu.