Cu sinceritate, despre România

Ieri, cu ocazia sărbătorii Zilei Naţionale a României, o avalanşă de persoane şi-a expus în public sentimentele despre ţara lor. Cântăreţi, politicieni, sportivi, jurnalişti, isto­rici, actori. Cu foarte puţine excepţii, valul de bune urări a inundat pieţele oraşelor şi ecranele televizoarele. Personal, am savurat un moment interesant al paradei militare. E vorba despre demonstraţia de măiestrie a doi militari din faimosul Regiment 30 Gardă. Ritualul de mânuire a puştilor vechi, de paradă, s-a dove­dit un moment foarte plăcut, confirmând cuvântul „elită” atunci când vorbim despre amintita unitate.

Despre România îţi aduci aminte, pe de-a-ntregul, de ziua ei. Sunt o su­medenie de sentimente contra­dicto­rii care năvălesc atunci când te în­­trea­bă cineva: „Îţi place ţara ta?”. Răs­­punsul necondiţionat ar trebui să fie da. Pentru că aşa ai fost educat aca­să şi în şcoală, pentru că trăieşti aici şi pentru că, din când în când, lo­cul acesta de lume îţi dă satisfacţii per­­sonale şi profesionale. Şi te legi su­­fleteşte de el. De locuri, de oameni, de o clădire sau o stradă. România nu te lasă niciodată să te plictiseşti. Îţi o­fe­­­ră zilnic lucruri bune sau rele, trăiri urâte sau frumoase. Cum foarte bi­ne spune colegul meu Mircea Ba­dea, faptul că trăieşti aici îţi ocupă tot timpul. Unii, printre care mă nu­măr şi eu, ar vrea ceva mai mult bine în ţara asta şi pentru locuitorii ei. Alţii se simt suficient de bine oricum, în ori­­ce condiţii. Ţara se împarte între mul­­­tumiţi şi nemulţumiţi, având un prea mic segment neutru, ca per­cepţie.

Ce-mi place la ţara mea? Să le iau pe rând: amintirile frumoase, fami­lia, cărţile bune, feteasca neagră, casele vechi frumos întreţinute, bunătatea unor oameni care te salvează într-o zi urâtă, prietenii, sărbătorile – în special cele de iarnă. Şi încă altele.

Ce nu-mi place la ţara mea? Aici e ceva mai mult de scris. Cea mai apăsătoare caracteristică a ţării mele e murdăria. De pe străzi, de pe trotuare, din trenuri, gări, parcuri. Aici, autorităţile au principala vină, dar şi oamenii au partea lor de contribuţie. Văd în fiecare zi, îngreţoşat, şoferi care aruncă mucul de ţigară sau chiar pahare de plastic pe geamul maşinii. Ne­bunia pet-urilor aruncate pe jos, în toa­te spaţiile publice, e creată de oa­meni, nu de animale. Noroiul, praful şi pământul din marile aglomerări ur­bane, în special din Bucureşti. Şantierele organizate în bătaie de joc pe străzi şi infecţia ce domină împrejurul lor. Asfaltul proaspăt al unui bulevard sau al unei străzi, care este gata mânjit de noroi în ziua inau­gu­rării chiar de constructori. Raritatea fără precedent a maşinilor de cură­ţenie şi spălare. Câinii vaga­bonzi, încă o prezenţă imun­dă într-o capitală pretins europeană.

O ţară caracterizată prin mizerie la propriu se desfiinţează singură, în fiecare zi.

Există şi alte lucruri supărătoare, cu siguranţă. Infrastructura rutieră înapoiată cu 50 de ani, spitalele subfinanţate, cu gândaci şi faţade prăbuşite, apetenţa bolnăvicioasă pentru chefuri şi paranghelii cu bani de la stat în localităţi fără lumină şi canalizare, obsesia „grătarului” în locurile de pelerinaj turistic, prostia şi incapacitatea cronică în promovarea locurilor frumoase şi binecuvântate din ţară, distrugerea plajelor şi litoralului prin ignoranţa şi indiferenţa celor responsabili. Una peste alta, cheltuirea a peste 300 de miliarde de dolari în 20 de ani, fără să existe prea multe lucruri concrete prin cheltuirea acestor bani. În afara unor tipi ce trăiesc foarte bine din banul public, precum căpuşa pe câinele vagabond, mereu slăbit.

România e o ţara suficient de frumoasă şi de ofertantă din punct de vedere geografic. Ea este însă exploatată şi întreţinută precum o sclavă sexuală, hrănită cât să nu leşine, biciuită când nu dă profit suficient. Mă întreb mereu oare cât mai suportă ţara asta pentru halul în care e administrată. Dacă ar avea suflet şi ar fi o fiinţă vie, România ar ţipa, s-ar revolta pentru ce este obligată a suporta. Vocea ei suntem însă noi. Cum vorbim, cât de responsabili suntem, cum ne comportăm, cât de mult bine îi dorim – aşa arată ea. Dacă ţara în ansamblul ei nu funcţionează cum trebuie, vina e doar a noastră. Fără scuze şi atitudine patetice.