Cu un sac de ciment în braţe

Când pleci dintr-o lume anormală, normalul dintr-o altă lume îţi induce o nelinişte. Ca şi cum ceva stă să se întâmple, iar tu nu reuşeşti să ghiceşti ce. Neliniştea e stimulată de liniştea cu care localnicii altor lumi tratează normalul lor. Mi-au trebuit trei zile, la Milano, ca să realizez de la ce mi se trăgea starea cea nouă de contrarietate.

În trei zile de preumblări prin oraş şi prin regiune, n-am văzut nici un bărbat pântecos şi nici o fe­­meie mătăhăloasă. Poate că n-aş fi înţeles niciodată din ce-mi venea angoasa milaneză, dacă n-aş fi aflat răspunsul la o altă stare - să-i zicem stare de întrebare - care apă­rea de regulă după ce mâncam ce mâncau şi italienii. Era tot o chestiune de normalitate com­parată. În Italia de Nord se mă­nân­că uşor. E ne­vo­ie de mai multe cine şi prânzuri ca să înţelegi că, deşi te hrăneşti bine, n-ai cum să faci burtă.

Mesele sunt parcă mai lungi şi, în orice caz, mai bogate. Cu toate acestea, cu peşte şi paste te ridici de pe scaun uşor şi gata de muncă. Un italian care are de 20 de ani afa­ceri în România mi-a zis că la noi a văzut zilnic mulţi oa­meni cărând câte un sac de ciment în braţe. Când ai 50 de kilograme peste gre­u­tatea optimă, e ca şi cum ai căra tot timpul, ziua şi noaptea, un sac de ciment. Ideea m-a ur­mă­rit şi am numărat, vreme de trei cea­suri, cât am rezistat să fac asta în trafic, persoanele cu ten­din­ţe de îngrăşare şi obezii. Bărbaţi şi femei. Cimentul se livrează şi în saci de 25 de kilograme.

Probabil şi în porţii de zece. Am avut dintr-odată viziunea unei societăţi în care toţi cetăţenii au greutatea optimă, doar că unii cară în permanenţă nişte saci mai mari sau mai mici de ci­ment. O lume ab­sur­dă, traversată de inşi de toate con­di­ţiile cu câte un sac de ciment pe umăr. Nu burtoşi, nu gonflaţi, ci în curs de co­coşare sub propria umflare. Mi-am imaginat apoi cum ar arăta planeta dacă, în loc să se umfle în­do­pându-se nesănătos şi mân­când fără nici o noimă, lo­cu­i­torii ei ar fi slabi, dar ar căra degea­ba, fără ab­solut nici un folos pentru ni­meni, la slujbă, la restaurant, la ci­nema, la iarbă verde, imense canti­tăţi de ciment.

În spate, pe umeri, în bra­ţe, în ghiozdane. Iar între aceş­tia, bineînţeles, şi inovatori, care în loc de ciment cară plumb şi par pri­vilegiaţi, exceptaţi de la ci­ment. Dar aurul e şi mai greu decât plumbul. Bogaţii ar re­zol­va cu do­uă lingouri de aur, a câte 20 de kilograme fiecare, coş­ma­­rul. Doar că geanta diplomat i-ar obliga să facă muşchi, să tragă zilnic la fiare. În şcoala elementară eram întrebaţi ce e mai greu: un kil de fier sau un kil de lână? Nu ştiu de ce ita­­lia­nul cu care am comentat ches­tiunea s-a referit la ciment. Nestăpâniţii, la­comii, stresaţii, care pun pe ei în ne­ştire zeci de kile de balast, pot fi ima­ginaţi ducând baloturi uriaşe de lână. E liber orice om să-şi dea dru­mul la în­chi­puiri. Un fapt ră­mâ­ne. Un fapt năucitor: traiul prost şi ignoranţa îngraşă.