Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După ce n-a mai fost maică-sa, nu i-a mai fost nimănui milă de Victor. El credea c-o să-i ţină de urât pereţii casei în care locuia. Însă nici ţipenie de mângâiere în pustiul tot mai lăbărţat al odăilor! Odată cu pustiul se lăţea parcă şi casa. Se mărise de câteva ori faţă de cum o ştia el. Ca să poată încăpea absenţa mamei sale înăuntru! De dragul acestei absenţe, casa creştea întruna. Singurătatea lui, ce creştea de dragul casei şi ea, avea nevoie de o milă pe măsură. Dar Victor, cu toate că avea vreo patru-cinci fraţi, rămăsese singur pe lume. Unde mai pui că din mică, aşa cum o crezuse până atunci, se lăbărţase şi lumea.
Toată lumea lui era satul în care trăia, numai că satul se făcea de la o zi la alta tot mai mic, întrucât oamenii intrau, atunci când le venea sorocul de intrat, cu case cu tot în pământ. În mod ciudat, însă, lui Victor i se părea tot mai mare lumea, atât de mare încât găsea din ce în ce mai greu drumul pe care se întorcea seara acasă. Drumurile, mai precis, întrucât el se întorcea aproape în fiecare zi pe mai multe. Asta de când s-a amestecat pustiul din casă cu pustiul din viaţa lui, şi-atunci s-a întâmplat să i se facă totuşi cuiva milă de Victor. Nu unui om, cum s-ar putea crede, ci unui păhăruţ de sticlă! Dar nu un păhăruţ oarecare, ci unul plin de fiecare dată cu ţuică. Victor era încredinţat că are gustul lacrimilor sale ţuica.
Dusul paharului la gură însemna pentru el un fel mai puţin ruşinos de a plânge. Dar mila păhăruţului se sfârşea când se sfârşeau banii. Şi banii se sfârşeau mai mereu. Doar absenţa mamei lui nu se sfârşea niciodată. Tot aşa, pustiul din viaţa sa şi din odăi. Şi atunci, Victor, alături de care mi-am petrecut o bună parte din copilărie, si-a dat seama că nu mai poate îndura atâta singurătate. Şi-a scăpat, vârându-şi zilele trecute capul într-un ştreang!
Citește pe Antena3.ro
