Cum creşte depărtarea

Un sociolog din Bucureşti, plecat în urmă cu un deceniu, după soţie, în California, unde aceasta a găsit o slujbă foarte bine plătită, observă efectele distanţei faţă de ţară asupra modului în care îşi consideră el cariera. La Budapesta, unde, tot aşa, m-am dus după serviciul ei, care ne scăpa de sărăcie, spune sociologul , mă simţeam vinovat că nu puteam să-mi fac meseria. Deşi nu vorbesc ungureşte şi, prin urmare, nu eram bun de nimic, găteam şi ţineam casa în ordine, cu sentimentul că e o situaţie de tranzit, că voi reveni cumva în cercetare, în ţară.

Ne-am dus apoi, tot cu contractele ei, în turismul internaţional, în Portugalia. Aici, am început să simt că distanţa îmi afectează simţirea. La Budapesta, formaţia mea de cercetător acţiona ca o chemare în ţară, dublată de un reproş. În Portugalia a dispărut reproşul, iar chemarea a început să aibă ceva dintr-o amintire.

După ce am trecut Atlanticul şi am petrecut mai bine de un an la New York, unde nu mai trebuia nici să gătesc, nici să ţin apartamentul curat, am descoperit hoinăreala. Nevastă-mea era ocupată până peste cap cu hotelurile şi clienţii ei, iar eu aveam la dispoziţie nu numai toată ziua, ci uneori şi noaptea, ca să mă întreb cum rămâne cu vocaţia mea de om de ştiinţă. Întrucât la New York nu mă cunoştea nimeni, ca să mă întrebe cu ce mă ocup şi ce am de gând să fac mai departe, ideea de mai departe, care la Budapesta era obsesivă, m-a vizitat tot mai rar. Parcă şi-ar fi cerut iertare pentru anii în care m-a chinuit.

Poate că aş fi fost doborât de grija zilei de mâine, ca atâţia compatrioţi plecaţi în lume, poate c-aş fi făcut un complex de ratat într-un job de necalificat prost plătit, fiindcă nici engleza n-o vorbeam bine, însă banii nevesti-mii îmi ţineau judecata liberă. Problemele, care mă preocupaseră ca om de ştiinţă în ţară, îmi păreau, din cauza depărtării, mici şi lipsite de relevanţă. Tot ce mi se întâmpla zilnic la New York devenea mai important decât tot ce ar fi fost să mi se întâmple toată viaţa la Bucureşti. Distanţa faţă de problemele, cândva presante, de la Bucureşti îmi crea dispoziţia unuia care căpătase libertatea de a-şi hotărî din nou drumul în viaţă.

Cinci ani la Budapesta, pe urmă doi ani departe, în Portugalia, şi încă doi ani şi mai departe, la New York, plus zece la San Francisco mi-au atenuat, până la completa lui dispariţie, sentimentul că am o datorie neplătită. Într-o zi am plecat cu un prieten la casa lui de la Ocean, la vreo 50 de kilometri de oraş. Distanţa faţă de San Francisco mi s-a părut, după o săptămână, singura mare depărtare din viaţa mea.

Bucureştiul nu mai era departe. Bucureştiul nu mai era deloc. În săptămâna aceea nu m-am uitat la televizor, n-am dat telefoane, am stat singur cuc în căsuţa de la malul Pacificului, fiindcă amicul m-a lăsat acolo şi şi-a văzut de treburi, iar în cele şapte zile de izolare, distanţa faţă de San Francisco a crescut exponenţial. Mi se părea că n-o să mai apuc să fac niciodată cei 50 de kilometri înapoi. În ultima zi m-am îndepărtat doar la câţiva paşi de căsuţă. În singurătate, rupt de lume, simţeam cu fiecare pas cum creşte depărtarea.