Cum evitam periferia industriala?

La intrarea in Uniunea Europeana, industria romaneasca se dovedeste slab echipata sa infrunte problemele legate nu numai de nivelul competitivitatii, dar si de natura sistemului industrial caruia va trebui sa i se acomodeze si care, ca si cel mondial, este de tipul centru-periferie.

Mostenitoare din vremea comunismului a unei dezvoltari contraproductive, caci a fost pusa sa faca de toate si, ca intotdeauna in asemenea cazuri, nu iese bine nimic, industria romaneasca a fost supusa, in perioada postdecembrista, celui mai handicapant tratament: s-a incercat cu disperare sa se pastreze modelul industrial existent, cu toate ca se dovedise perdant, in timp ce de fapt a fost lasat in seama asa-zisei maini nevazute a fortelor pietei. Aceasta nu a intrerupt nici alocarile inertiale, ineficiente, nici pe cele de tip politic (devenite politico-clientelare) ale resurselor si nici nu a propulsat cine stie ce industrii cu valoare adaugata inalta, care sa asigure sanse tarii in competitia internationala.

Problema este insa si mai complicata deoarece, chiar daca sunt depistate industrii cu perspective, nu se pot utiliza instrumente fiscale, comerciale sau monetare cu ajutorul carora acestea sa fie promovate, intrucat astfel de instrumente sunt interzise de actualele reguli ale jocului pe plan international, reguli aparate si supravegheate de institutii ca Organizatia Mondiala a Comertului, Fondul Monetar International, Banca Mondiala. Aceste reguli guverneaza de altfel si Uniunea Europeana. Astfel, un loc la periferia sistemului industrial european, in segmentele poluante si cu valoare adaugata mica, este asigurat pentru industria romaneasca.

In urma unor aprofundate studii asupra evolutiilor, in context mondial, ale industriei prelucratoare romanesti dupa 1995 (an considerat pe plan international ca putand fi de referinta in asezarea economiilor in tranzitie), prof. Mereuta, de la Centrul Roman de Modelare Economica, a identificat cateva industrii care au reusit nu dupa aparente, ci dupa criterii obiective de piata si competitivitate, sa reziste sau sa se impuna. Mai mult, studiile prezinta proiectii asupra pietelor acestor industrii in perspectiva anului 2007 (orizontul asteptat al integrarii in Uniunea Europeana). Proiectiile confirma potentialul respectivelor industrii. Este vorba de industrii din tehnologia informatiei, de cele din segmentul masinilor si echipamentelor complexe, precum si de cele din sectorul cu intensitate mare a fortei de munca.

Problema este cum ar putea fi sprijinite aceste industrii o data ce au fost depistate si s-a confirmat ca merita sa se mizeze pe ele. Solutia prof. Mereuta este ca un efort intelectual si ingineresc masiv ar trebui depus pentru realizarea unor programe si proiecte concrete in aceste industrii care sa fie puse in atentia investitorilor romani si straini, in felul acesta obtinandu-se concentrarea alocarii resurselor spre respectivele industrii, in conditiile in care nu este permisa intr-un asemenea scop folosirea unor facilitati fiscale, comerciale sau monetare. Este insa de la sine inteleasa conditia unei reusite in domeniu: o concertare si o coagulare la nivel interdisciplinar national, care nu prea sunt specifice romanilor! Nemaivorbind de faptul ca acest efort interdisciplinar ar trebui sa faca parte dintr-o la fel de greu previzibila concertare a oamenilor de afaceri romani daca acestia vizeaza si altceva decat conditia actuala de "IMM-isti" mai mari sau mai mici in umbra capitalului strain.