Cum merge tintirea inflatiei la noi (II)

In momentul de fata nu este cazul sa renuntam la regimul de tintire a inflatiei. Oricum, ceea ce se practica la noi este o formula hibrida, care permite o anume flexibilitate. As mai adauga ceva: cu cit ne vom apropia mai mult de momentul adoptarii euro (admitind ca acesta ramine un obiectiv central al politicii macro in Romania), cu atit mai mult va trebui sa regindim regimul de politica monetara – in sensul ca fluctuatia ron-ului va fi o variabila de judecare a pregatirii pentru intrarea in zona euro.

În momentul de faţă nu este cazul să renunţăm la regimul de ţintire a inflaţiei. Oricum, ceea ce se practică la noi este o formulă hibridă, care permite o anume flexibilitate. Aş mai adăuga ceva: cu cît ne vom apropia mai mult de momentul adoptării euro (admiţînd că acesta rămîne un obiectiv central al politicii macro în România), cu atît mai mult va trebui să regîndim regimul de politică monetară – în sensul că fluctuaţia ron-ului va fi o variabilă de judecare a pregătirii pentru intrarea în zona euro.

O întrebare legitimă este legată de eficacitatea dobînzii de politică monetară?
Ea a devenit, ca instrument de politică monetară, tot mai relevată, fiindcă, acum, semnalizează şi ilustrează condiţiile monetare din economie (nu aşa cum a fost în primele faze ale ţintirii inflaţiei la noi).

Întrebarea-cheie acum priveşte eficienţa regimului de ţintire a inflaţiei în perioadele cu conjunctură externă proastă (creşterea preţului la combustibili, la materii prime). Este indiscutabil că îşi pierde considerabil din eficacitate, întrucît este foarte dificil de luptat cu inflaţie importată, de tip cost-push. Dar această observaţie este valabilă şi pentru regimul clasic de politică monetară – cel care controlează lichiditatea în economie nu indirect, prin dobîndă. Dacă se acceptă ipoteza că inflaţia este esenţialmente un fenomen monetar (indusă de cantitatea de bani în raport cu volumul serviciilor şi produselor), stabilitatea generală a preţurilor poate fi menţinută cu o condiţie: cînd unele preţuri în sistem cresc, altele trebuie să scadă. În viaţa reală însă, aceste ajustări sînt anevoioase din cauza a numeroase rigidităţi şi, mai ales, fiindcă există efecte distribuţionale importante.

Cum poate fi ajustată strategia? Eu sînt împotriva targetării unui nivel al cursului de schimb, mai ales în condiţiile foarte volatile de pe pieţele internaţionale (ar fi şi împotriva logicii ţintirii inflaţiei). Vedeţi că sînt ţări unde operează consilii monetare şi ratele inflaţiei au ajuns peste două cifre (Bulgaria, ţările baltice). Eu cred că, într-o perioadă în care factorii inflaţionişti precumpănitori sînt exogeni, ce trebuie să facem este să încercăm să evităm accentuarea efectelor şocurilor din afară. Pe termen mediu şi lung este esenţială ancorarea expectaţiilor inflaţioniste; aceasta înseamnă că politicile monetare să nu fie acomodative, iar bugetele publice să nu scape de sub control. Adaug aici şi o politică a veniturilor cumpătată, care să ţină cont de mersul productivităţii. Fără moderaţie din acest punct de vedere se ajunge repede în necaz. Pentru ca oferta internă să susţină lupta contra inflaţiei este esenţial ca dinamica productivităţii să permită reducerea costurilor unitare cu forţa de muncă, diminuarea consumurilor specifice (de energie şi materii de bază). Introducerea de tehnologii noi şi management bun sînt elemente-cheie aici.

BNR a devenit mai consistentă prin manevrarea dobînzii de politică monetară. Şi comunicarea este mai bună; mă refer, de exemplu, la calitatea rapoartelor trimestriale. Să vedem însă ce se va întîmpla în viitor, dat fiind modificarea radicală a contextului internaţional. Inflaţia a scăzut remarcabil înainte de 2007, dar, aşa cum am precizat, BNR a beneficiat de condiţii internaţionale favorabile şi de aprecierea leului despre care am amintit mai sus.