Cum refuzi un dar de care chiar n-ai nevoie

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Sunt urmărit de mai multe săptămâni de autorul unei cărţi elefantine, de patru kile şi jumătate. O fi având ea şi nişte însuşiri, dar ce mă sperie sunt dimensiunile. Când mi se vâră pe gât o plachetă subţire şi uşoară de o sută de pagini, nu-i foarte greu să mă apăr. De altfel, nici autorii nu insistă la nesfârşit să scoată de la mine un articol sau măcar o opinie încurajatoare. Presiunea e întrucâtva proporţională cu grosimea tipăriturii.

La un volum monumental, totul e să faci orice ca să nu-l primeşti. Există soluţii, dar trebuie să fii decis. Ultima soluţie ar fi să i-l dau în cap celui care vrea musai să mă oblige să-l primesc.

N-am să ajung niciodată la această ultimă onoare a cadourilor cu de-a sila, dar foarte aproape de ea am fost în mai multe rânduri. Şi nu-i numai problema cărţilor de dar care nu-mi trebuie. Cele mai multe plocoane ascund un interes. Ţi se dă un lucru de care n-ai nevoie şi ţi se ia ceva nepreţuit: libertatea gândului.

În cazul cărţii, care seamănă cu un tort dreptunghiular, treaba se anunţă complicată şi cu mult risc, încă din clipa în care autorul mă anunţă surâzător că mi-a pus deoparte un exemplar şi că e necesar să cădem de acord asupra transferului. Nu-i vine nici lui uşor să umble cu tortul în geantă, până ce mă va prinde la înghesuială, ca să mi-l pună în braţe.

Nu merge să-i dau întâlnire şi să nu mă duc, pentru că va fi înţelegător şi-mi va propune încă un randevu. O idee ar fi să iau cărţoiul, iar când va telefona ca să mă întrebe amicul dacă mi-am făcut timp să-l citesc să-mi exprim dezolarea: din cauza unor necazuri în familie am pierdut sensul realităţii şi l-am uitat în metrou! Nu te grăbi să mă condamni, am să-i spun, deoarece am aranjat la o librărie să cumpăr altul cu preţ redus pe care n-o să-l mai pierd. Îi dau astfel de înţeles că, scoţând banul din buzunar, situaţia se schimbă. Nu mai e vorba de un cadou, care mă angajează, ci de un bun al meu. Fac ce poftesc cu el. Pot să-l abandonez în metrou din nou şi să nu dau socoteală nimănui pentru asta.

E un mod parşiv de a-i spune domnului Sâcâială că prefer să-mi fac biblioteca fără insistenţe din afară. Ar mai exista o posibilitate de refuz acoperit: să-i spun autorului că am casa plină de cărţi şi că una de patru kile şi jumătate nu mai are loc. De fapt, aşa şi stau lucrurile. O carte nouă scoate din bibliotecă una veche.

De fapt, nici nu-i vorba de cărţi, ci de cadouri. O carte elefantină nu-i făcută spre a fi citită. E un mijloc prin care autorul forţează o poartă principală. Normal n-ar fi să se vândă în librării, fiindcă există magazine de cadouri. Magazinul de cadouri e invenţia societăţii democra­tice. Aici se comercializează obiecte de care n-are nimeni nevoie, dar pe care nu poţi să le ignori. Nu poţi să le refuzi, nu te înduri să le arunci, tot ce poţi face e să le dai mai departe cadou.