Cum să-ţi faci casă în România (1)

de Adrian Vasilescu | 02 Aug 2010 • 00:00

O sintagmă a făcut epocă: visul american. Treptat, pe măsură ce societatea americană a tot acumulat bunăstare, până când actuala criză a lovit-o năprasnic, visul a dobândit şi el faţete noi, sensuri noi. Iniţial însă, suna simplu: fiecare american să-şi aibă casa lui. Căci, în suita de componente ale bunăstării, adăpostul e lucrul cel mai de preţ.

Desigur, merită să-i parafrazăm pe americani. Şi să dăm contur unui vis românesc: o casă proprie pentru fiecare familie. Mai e însă o problemă: ce fel de casă? Suntem în secolul XXI şi e normal ca o casă, o locuinţă să-i asigure familiei un minimum de confort. În cel mai rău caz, un minimum de confort.

Şi acum vine întrebarea esenţială: cine plăteşte această casă? Şi cum anume o plăteşte? Iată o temă ce merită o dezbatere aprofundată. Pentru că astăzi, în România, răspunsul la aceste întrebări nu-i deloc simplu de dat. Mai ales că, în aceste zile, se face auzit tot mai insistent un argument ce merită să fie analizat cu atenţie: în vremea lui Ceauşescu, fie în anii '70, fie în anii '80, orice familie avea şansa să primească gratuit o casă. De ce acum a fost retezată din rădăcini această şansă?

Într-adevăr, în vremea lui Ceauşescu, locuinţa - cu prea puţine excepţii - era gratuită. O construia statul. Iar chiria era modică. Numai că, în vremea noastră, familia care a primit cândva o locuinţă, la bloc, se apropie de pensie. Sau a ajuns chiar la pensie. Şi locuieşte într-o casă căreia i-a expirat mult prea repede durata de viaţă, fapt ce o împovărează cu probleme imposibil de rezolvat. E prea usturătoare această lecţie a istoriei ca să ne apucăm s-o repetăm. E ca o rană vie, de fapt, cu dureri cât de cât suportabile încă în Bucureşti, dar greu de suportat în oraşele de provincie, unde blocurile de locuinţe au căpătat înfăţişări jalnice.

Adevărul este că statul, asumându-şi un rol care nu era al lui, acela de agent economic, s-a apucat să facă fabrici şi să construiască blocuri, cheltuind bani ce ar fi fost normal să ajungă în spitale, în şcoli, în construcţia de autostrăzi, de drumuri şi în multe alte sectoare sociale. Rezultatul: a fost restrânsă drastic cota de bunăstare a populaţiei. Apoi au fost devastate şi alte cote: de importuri de echipamente, de tehnologie sau de informaţii, de hrană, de căldură, de lumină. Până la urmă, nimic n-a ieşit bine. Fabricile, neretehnologizate la timp, au suferit o gravă uzură morală şi fizică, scoţând prea puţină valoare adăugată în schimbul imenselor cantităţi de resurse pe care le înghiţeau cu nestăpânire. Blocurile, urâte, multe sordide, au uniformizat oraşele României şi le-au dat un aer trist. Gazele nu mai ajungeau, lumina în locuinţe se stingea cu orele, iar frigul din case devenise ceva obişnuit. Cozile la magazinele alimentare umileau milioane de români. Absenţa pieţelor libere, de producţie şi de consum, era resimţită dramatic de populaţie şi de economie.

Astăzi, statul nu mai construieşte decât foarte rar case. Dar pentru familiile cu venituri modeste nici altcineva nu construieşte şi, din această cauză, ne confruntăm cu o gravă criză a locuinţelor. Asta se întâmplă însă pentru că noi încă nu ne-am dezobişnuit de a ne agăţa de mantaua statului, unde căutăm un pic de căldură. Dar mantaua asta e de multă vreme uzată. Iar acum, în recesiune, România are cu atât mai mult nevoie de deprinderi noi, de liberă iniţiativă economică, de soluţii care să se nască în condiţiile unei economii concurenţiale. Are nevoie, dar aceste soluţii întârzie să vină.

Totuşi creditul ipotecar, reînviat, a deschis un drum nou. Numai că, pentru cei mai mulţi dintre români, acest tip de credit n-a fost mai mult decât o idee. Şi va continua un timp să fie doar o idee, mai ales că recesiunea a lovit şi în creditul ipotecar. Totuşi, împrumuturile date de bănci pentru case - construcţii, cumpărări, reparaţii, extinderi - deveniseră o realitate şi la noi în anii 2000-2008.

Acum, creditarea bate pasul pe loc. De ce? Răspunsul la îndemâna tuturor: "Din cauza recesiunii!". Răspunsul cel mai comod. Continuare, lunea viitoare.