Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Continuă să fie actuală o întrebare cardinală: ce fel de politică ar fi optimă în construcţia de locuinţe? Mai cu seamă că o mare masă a populaţiei, care nu vede nici o soluţie imediată ca să-şi construiască ori să-şi cumpere o casă, visează încă reîntoarcerea la locuinţe gratuite, construite de stat.
Soluţia locuinţelor repartizate gratuit de către stat, experimentată vreme îndelungată la noi în ţară înainte de decembrie 1989, nu mai poate fi aplicată astăzi. În primul rând, pentru că statul nu mai este unicul patron al industriei, agriculturii, comerţului, băncilor şi altor servicii, al tuturor instituţiilor, cărora le lua toate veniturile, pe care le aduna în buget, planificându-şi apoi cheltuielile după cum îi era voia. Acum, statul abia reuşeşte să adune în buget, din impozite şi taxe, bani cu care să plătească salariile celor 1,3 milioane de bugetari, pensiile, dobânzile şi alocaţiile de asistenţă socială, în timp ce fondurile pentru achiziţii şi pentru investiţii sunt reduse dramatic. De unde să mai adune şi bani pentru case?
În al doilea rând, timpul a trecut repede şi sunt, se pare, prea puţini cei care îşi mai aduc aminte că însuşi Ceauşescu schimbase macazul în ultimii ani ai regimului său şi multe locuinţe nu mai erau repartizate gratuit, ci pe credite acordate de stat. De altfel, timpul masivelor transferuri de populaţie de la sat la oraş, în anii industrializării forţate, trecuse şi nu mai era nevoie de milioane de locuinţe pentru noile detaşamente muncitoreşti. Înregimentarea în oraşe a acestor mari mase umane impusese însă un iureş al construirii de case. De fapt, au fost construite blocuri uriaşe, cele mai multe de o urâţenie respingătoare, ridicate după proiecte tip, ce au făcut ca toate oraşele noastre să semene unele cu altele. Un stat sărac, chiar şi atunci când era stăpânul "cazanului comun", a fost nevoit să recurgă la o soluţie pe termen scurt. Iar acum, după numai câteva decenii, multe dintre aceste blocuri au început deja să îmbătrânească, au nevoie de reparaţii capitale, fără să existe însă pentru astfel de lucrări nici antreprenori, nici bani.
Fără nici o îndoială, soluţia aplicată înainte de decembrie 1989 nu mai are cum să reprezinte astăzi o miză. Statul nu mai poate construi case. În plus, această soluţie era nu doar nedemocratică, ci şi profund nedreaptă. Statul lua cu japca bani de la întreaga populaţie, prin dijmuirea veniturilor, dar construia case şi le repartiza gratuit doar câtorva milioane de salariaţi. Dacă această soluţie, astăzi, este însă deja trecut, este istorie, readucerea ei în prezent fiind exclusă, cu ce o înlocuim?
Statul nu mai construieşte case, nici nu va mai construi, decât pentru nevoi sociale, dar problema locuinţei nu are cum să dispară din poziţia de cap de afiş în ansamblul politicilor sociale gestionate de stat. Dacă, în Constituţia României, între primele articole, este scris negru pe alb că statul nostru este "social", asta nu înseamnă în nici un caz - cum deseori se întâmplă în realitate - ca leneşilor satelor să le fie subvenţionată raţia de ţuică. Am dat un exemplu, dar astfel de situaţii răsturnate cu capul în jos sunt nenumărate. Rolul unui stat social este întâi şi întâi acela de a se îngriji ca populaţia ţării să fie sănătoasă şi bine educată, să asigure climatul în care oamenii, ca răsplată a muncii lor, să se bucure de bunăstare. Iar prima condiţie a bunăstării este locuinţa.
Cum poate obţine bani, ca să-şi facă mult visata casă, o tânără familie, care abia porneşte la drum? Tradiţia o cunoaştem: agoniseala începea de la lingură. Bunurile erau acumulate încetul cu încetul. Apoi, pe măsură ce treceau anii, în caz că familia reuşea să facă economii, venea şi casa. De prea multe ori după mulţi ani de aşteptare. Americanii au răsturnat tradiţia încă din secolul al XIX-lea. şi au impus o nouă filozofie în materie. Soluţia cu care au venit ei a făcut epocă: împrumutul de la viitor. Aşa că au început să construiască locuinţe pe datorie. Şi să-şi asigure confortul pe datorie. Tânăra familie obţinea dintr-o dată totul: casă, mobilă, iar după al doilea război mondial, când sistemul a luat amploare, instalaţii de bucătărie, aparatură electronică, limuzină. Mai exact, aşa s-au petrecut lucrurile până la izbucnirea actualei crize globale, care şi-a avut focarul în America. Iar startul l-a dat chiar piaţa locuinţelor.
Cum va fi după criză? Până la detalierea acestei teme, în episoadele viitoare, este important să vedem în ce constă avantajul sistemului plecat din America şi răspândit în toată lumea: case pe datorie.
În ţări sărace dar şi în ţări bogate, înainte şi după Marea Depresiune din anii 1929-1933, înainte şi după al doilea război mondial, în deceniile ce au precedat actuala criză globală, prea puţine familii reuşeau, din veniturile curente şi din economisire, să-şi onoreze dintr-o dată întreaga listă de cheltuieli, cele pentru consumul curent şi cele pentru cumpărarea bunurilor de folosinţă îndelungată, inclusiv a unei locuinţe.
Dar celelalte familii, ce alcătuiesc grosul populaţiilor lumii, cum se descurcau? Soluţia pentru multe dintre ele a fost cea găsită de americani: împărţirea poverii. În ţările dezvoltate, cu deosebire, fenomenul extinzându-se treptat şi în ţările în dezvoltare, inclusiv în România, familia, din veniturile curente, îşi plătea facturile pentru consumul de zi cu zi; şi, desigur, economisea. Iar pentru plata celorlalte facturi, de la casă la automobil şi alte bunuri de folosinţă îndelungată, se împrumuta. De la bănci, fireşte.
Citește pe Antena3.ro
