Cum să vorbeşti ca să fii ascultat

Aţi observat şi voi, bag mâna-n foc, că din ce în ce mai mulţi oameni vorbesc şi din ce în ce mai puţini ascultă. E ca la literatură, sunt convinsă ­ o scriu tot mai mulţi şi o citesc tot mai puţini...

Nu am în faţă statistici oficiale, ci mă orientez după nordul bunului meu simţ şi după niscaiva instincte dobândite în atâţia ani de vorbit în faţa altora. Nu mi-a fost totdeauna uşor şi nu cred că-i va fi cuiva vreodată simplu să cucerească un public la prima mână, o adunare în care tu eşti singur în faţa lor, cu o treabă precisă şi nişte idei pregătite, dacă nu cu un discurs scris, iar ei sunt relaxaţi, cu gândurile vraişte, fericiţi că nu-s în locul tău şi, în cel mai bun caz, cu o vagă urmă de interes, dacă nu-i macină nici o datorie şi nici o toropeală cu cascături.

Vorbitul ca să fii ascultat e un fel de a face proză ­ trebuie să te preocupe cum începi, ce cuvinte foloseşti, cu ce "agăţi" interesul mulţimii, cum strecori o glumă sau o emoţie, care e punctul culminant, cum îl faci să simtă că e vorba şi despre el şi cu ce încărcătură îl laşi, la final. Dar, din păcate, vorbitul în faţa publicului e şi despre dicţie şi despre ţinută şi despre mişcările corpului sau felul în care priveşti în ochi mulţimea sau o cameră de televiziune.

Pe cei mai mulţi politicieni de la noi nu-i mai ascultă nimeni cu adevărat (în afara serviciilor, desigur...) decât nişte colegi de partid care aspiră la un loc în garda (sau în... zgardă) celui care va fi, poate, ales. Îşi fac toţi strategii, caută şi găsesc mereu finanţări, au panouri şi sloganuri pe autobuze, au staff şi PR, au haine şi dinţi noi, dar n-au antrenori de vorbit în public. Sau, şi mai grav, n-au chef să asculte de nimeni.

Peltici, sâsâiţi, agramaţi, nepoliticoşi în dialog sau reduşi în vocabular, incoerenţi şi nesiguri, aroganţi şi prea docţi, cei mai mulţi vorbitori nu ştiu nimic despre... vorbit. Habar n-au să-şi elimine mai întâi propria tensiune, căci altfel ea se va simţi în voce şi-n frazare, nu ştiu să varieze tonalităţile, pentru a elimina plictiseala oricum previzibilă a unui discurs plin de platitudini şi promisiuni deşarte... Pentru că-s mai toţi obişnuiţi să vorbească mai mult la tv decât pe teren, nu mai ştiu să privească şi să înţeleagă reacţiile ascultătorilor şi nici să te facă să simţi conexiunea vorbitorului cu ceea ce spune.

Am vorbit peste 12 ani în faţa publicului, fie la televizor, fie în sutele de spectacole şi de evenimente pe care le-am prezentat, în conferinţe CSR sau în faţa studenţilor de prin toată ţara. Probabil că e unul dintre puţinele capitole la care chiar sunt o specialistă, de vreme ce am făcut performanţă în acest domeniu. Desigur, România n-are nevoie de specialişti, căci le ştie singură pe toate. Cu atât mai puţin politicienii, ei pot conduce România şi fără să aibă habar de ce ne-ar plăcea nouă, locuitorilor ţării pe care ei iar se pregătesc s-o mânuiască ca pe-o păpuşă. A şti să te faci ascultat, a şti să vorbeşti în faţa unei mulţimi e o calitate ce generează beneficii în aproape orice domeniu de activitate şi de viaţă. A asculta pe cineva nu înseamnă neapărat a fi de acord cu el, dar măcar opinia care se naşte după ce-ai ascultat e una mult mai deşteaptă şi mai corectă decât aceea exprimată înainte ca vorbitorul să deschidă gura.

Există tone de cărţi care te învaţă cum să vorbeşti în public şi care spun, pe sute de pagini, exact ceea ce am spus aici în câteva fraze, doar că aceia care le-au scris au ştiut impecabil, pe sute de pagini, să se facă "ascultaţi" şi înţeleşi.

Nu toţi ne naştem cu farmec şi un chip frumos, dar toţi ne putem antrena pentru performanţă, în absolut orice domeniu. Desigur, dacă vrem să nu mai fim o ţară de amatori... şi de vorbitori. Ar fi bine să căutăm ascultători profesionişti, căci numai ei ar putea cu adevărat elimina vorbitorii inutili, care ne fură timpul, banii, reputaţia şi... ce mai apucă.

Întrebarea de pus pe gând azi: la ce defect major al tău lucrezi cel mai mult spre a-l corecta? (Oamenii perfecţi nu sunt vizaţi de întrebare, bineînţeles!)