Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Căminul şcolii de Arhitectură se găsea la doi paşi de Piaţă. Când îmi era foame, mă duceam în Piaţă şi ciuguleam o ridiche dintr-un loc, o roşie dintr-altul. Bani de cumpărat nu aveam, iar foame îmi era tot timpul. Ciugulitul are o calitate şi un defect. Îţi dă sentimentul că rezişti demn, fără să cerşeşti şi să furi, dar îţi cronicizează senzaţia de foame. Oricât ai fi de sărac, dacă insişti şi cauţi, găseşti. Aveam douăzeci de ani, nu aveam bursă, bani de acasă primeam puţini, însă insistam şi găseam. De pildă, găseam conserve cu lapţi de peşti oceanici din Iugoslavia. Deoarece erau ieftini, cumpăram câte treizeci de conserve deodată şi mâncam câte una la prânz cu ridichi, roşii şi frunze de salată ciugulite din piaţă cu o seară înainte, la golirea tarabelor. Aş fi putut ciuguli pe mai departe nişte legume şi la prânz, ca mai înainte de descoperirea conservelor cu lapţi, dacă un zarzavagiu n-ar fi zis, privindu-mă ca pe nişte lapţi ieftini ai societăţii: "Ia, mă, d-acilea, o roşie că eşti entelectual!".
Nu există ceva mai oribil ca lapţii din conservele iugoslave de jumătate de kil. Şi acum, când pomenesc de ei, îmi vine să vomit. Totuşi, în 1962, ei reprezentau ultima soluţie intelectuală. De foame, de sărăcie lucie, am trecut de mai multe ori prin astfel de soluţii intelectuale. Urăsc lapţii de peşti oceanici în ulei, bananele, brânza şi sarmalele de pot. Un unchi de-al meu, de la ţară, care lucra noaptea la lăptăria CAP-ului, aducea în fiecare dimineaţă o bucată de brânză şi adormea zicând: "Na, mâncaţi mă, flămânzilor, brânză". Timp de treizeci de ani, cât a lucrat la brânzărie, unchiul Mihalache a ciugulit de la stat 28.950 bucăţi de brânză. În vara în care m-am dus să mă întremez la ţară, alb ca brânza din cauza lapţilor, am mâncat zilnic brânză sau mâncăruri pe bază de brânză: ciorbă de brânză, friptură de brânză, tocăniţă de brânză, compot de brânză şi, fireşte, plăcinte cu brânză. Dar nu atât amintirea acelor festinuri albicioase mă face să detest brânza şi nici faptul că, venind alb la faţă ca lapţii, am continuat să studiez arhitectura alb ca brânza, cât podul casei unchiului de la ţară. "Atât avem voie să ciugulim", spunea el, o bucată în fiece noapte. Cu toate acestea, brânza de ciugulit nu putea fi dovedită întotdeauna, iar ce rămânea era dusă în pod, unde se usca şi după un timp se îngălbenea semănând cu săpunul de rufe. Odată, când bucata de brânză proaspătă n-a ajuns pentru toţi, unchiul m-a trimis în pod, după un calup uscat. Din greşeală, am adus o bucată de săpun, pe care l-am mâncat, făcând clăbuci. E normal să urăsc şi săpunul de rufe, nu contează dacă e proaspăt sau uscat. "Mă, voi ăştia intelectualii - mi-a zis la plecare unchiul umplându-mi geamantanul cu brânză şi, probabil, săpun - ia uitaţi-vă la voi ce nehrăniţi sunteţi. Măcar de-ar trage ţara vreun folos de la voi!" De atunci, n-am mai avut nici o îndoială în ce priveşte viitorul relaţiei dintre clasa muncitoare şi intelectualitate, în sensul că n-o să existe niciodată o relaţie. Poate doar una pe bază de lapţi, banane, foame şi brânză saponificată.
Citește pe Antena3.ro
