Cum se naşte legenda

de Tudor Octavian | 29 Apr 2010 • 00:00

Am auzit, în mai multe variante şi cu atribuiri diferite, istoricul bărbatului trimis de soţie în miez de noapte după ţigări, bărbat care i-a zis femeii să nu insiste, iar fiindcă ea a stăruit, a coborât din bloc în halat şi, în loc să meargă doar până la tutungeria din colţ, a mers mai departe, în Argentina.

Unor povestitori, Argentina nu li s-a părut suficient de departe, pentru a plusa la savoarea legendei, şi l-au trimis pe subiect în Alaska sau în Hawaii. Ce-i interesant e că toţi cei care au intrat în acest joc al construcţiei unei nuvele de familie cu tuşeu senzaţional susţineau că-l cunosc personal pe fugar şi că veridicul întâmplării mai poate fi confirmat de cutare şi de cutare.

Când am intrat la ambiţie şi i-am întrebat pe cutare şi pe cutare dacă e adevărat că poetul X e acela care i-a făcut figura nevesti-sii, translând o banală scenă de cuplu într-o licenţă epică de proporţii, aşa-zişii martori au dat îndărăt. Da, e adevărat, auziseră şi ei câte ceva, dar nu de cutare era vorba, ci de altă persoană.

Numărul masculilor, care sunt la curent cu incidentul, unii doar în regim de ascultători de anecdote, e foarte mare. Şi e mare, întrucât insul care şi-a luat lumea în cap, dintr-un motiv aparent neînsemnat, dar care a contabilizat nenumărate alte motive, la fel de mărunte şi de sâcâitoare, definitorii pentru felul de a fi al unei neveste pisăloage, îl răzbună pe orice soţ cicălit, care n-o să aibă niciodată curajul să o facă.

Chestiunea s-ar putea chema răzbunare prin terţi sau prin procură. Am ascultat chiar şi o variantă în care soţul, silit să coboare noaptea din bloc după ţigări, s-a refugiat în apartamentul unei vecine. Iar doamna lui nu l-a localizat după zece ani, ca în baladele cu Argentina şi Alaska, ci după o săptămână.

Nu toţi suportă exagerările legendei. Există şi naratori care s-ar simţi rezolvaţi, în condiţia lor de bărbaţi care nu ridică nciodată capul de sub papucul consoartei, dacă eroul ar fi fugit trei zile de acasă la mă-sa. Şi ca să visezi, e nevoie de curaj. Sunt oameni care joacă la loterie de o viaţă şi visează noapte de noapte că au câştigat, dar şi în somn îi trage sărăcia de picioare. Visează câştiguri mici.

"Suportabile", cum obişnuieşte să spună un pensionar din Parcul Obor, care mi s-a spovedit că el visează să câştige fix 1.412 lei noi, cât a rămas în urmă cu plata întreţinerii. L-am întrebat pe bătrân dacă nu s-a întâmplat să viseze munţi de bani, iahturi sau femei tinere. Ba da, mi-a răspuns el, dar, ca să fiu cinstit cu matale, eu tot cu gândul la excursia aia de o zi, din 1967, de la Russe, prin sindicat şi cu aprobare de la partid, am rămas.

Îţi dai seama că s-au înscris atunci vreo 2.000 de oameni din toată uzina, la un autocar cu 60 de locuri, iar mandea a fost primul pe lista de aprobaţi?! Aia mai zic şi eu plecare de acasă!