Cuşca leilor nu e la zoo...

"Un copil a fost sfâşiat de un leu, la grădina zoologică din Braşov"... "Un leu desfigurează un copil, la Zoo"... Încă o ştire despre tragedia unui copil... Ca atâtea altele, aproape zilnice, într-o ţară plină de... neprevăzut. Dar dacă ar fi numai neprevăzutul... Din păcate, mai sunt şi ghinionul, şi lipsa de responsabilitate, şi inconştienţa şi..., peste toate, o sinistră lipsă de compasiune, de punere în locul celor care trăiesc cu adevărat tragedia - copilul şi părinţii lui.

Mereu se caută vinovatul, mereu se judecă înainte de a se şti toate datele concrete, mereu se arată cu degetul, în loc să se simtă compasiunea. Copilul a trecut deja prin câteva operaţii şi a fost la un pas de moarte. Tot la un pas de moarte a fost şi mama lui, care s-a luptat cu leul pentru a-şi salva copilul. Între gard şi leu era o distanţă de 18 cm şi... secunda care i-a schimbat destinul unui copil.

De pe margine n-a sărit nimeni. La Grădina Zoologică din Braşov "s-au luat măsuri ca să nu se mai întâmple aşa ceva"... De pe o altă margine, a lumii care-şi pierde instinctele umane şi parcă se sălbăticeşte mai rău ca animalele de la zoo, intervin doar comentarii abominabile despre cum n-a avut grijă mama lui sau despre cum n-a avut copilul lecţia despre comportament la zoo învăţată pe de rost.

Sau, şi mai absurd, despre cum merită aşa ceva un tată care e primar şi care o fi făcut cine ştie ce rele, "de l-a pedepsit Dumnezeu". Am citit aceste "comentarii" pe forumurile publicaţiilor unde a apărut ştirea. Aproape mi s-a făcut rău, abia atunci mi-a venit cu adevărat să plâng pentru copilul acela şi pentru familia lui.

Ne aflăm într-un punct atât de jos al umanităţii noastre, încât nu e de mirare că e atâta energie negativă în noi, în ţara asta, în sufletele noastre. Suntem pe penultimul loc în Europa ca donatori de sânge nu pentru că nu l-am avea, ca toate fiinţele lumii, ci pentru că nu ne pasă decât atunci când ni se întâmplă, direct şi personal, o tragedie. Nu ne putem gândi la alţii decât pe fragmente prea mici ca să schimbăm lumea noastră în bine, în normalitate mult mai avantajoasă pentru noi şi copiii noştri.

Am simţit nevoia să vorbesc cititorilor deştepţi de aici despre această întâmplare, pentru că ştiu că aici voi găsi compasiune. Am simţit-o de atâtea ori şi e ca gura aceea de aer proaspăt de munte, după îmbâcseala traiului zilnic de la oraş. Avem nevoie de compasiune, de înţelegere, avem nevoie unii de alţii, avem nevoie să facem fapte bune pentru oameni pe care nu-i cunoaştem, măcar pentru că se întâmplă să se afle în aceeaşi lume şi în acelaşi timp al vieţii cu noi.

Întâmplător, cunosc această familie şi ştiu ce mamă grozavă are Tudor, băieţelul care acum întreabă, de pe un pat de spital, "de ce a fost leul acela atât de rău cu mine?"... Ştiu ce copil deştept şi bun e, ştiu bine ce părinţi minunaţi are, ştiu bine ce minunată e mama lui şi câte lucruri grozave a făcut pentru copiii altora, atât în ţară, cât şi în ţări din lumea a treia, unde s-a dus, nu o dată, să lucreze ca voluntar, fără să fi fost răsplătită de cineva sau lăudată pentru bunătate şi compasiune.

Băieţelul acesta e unul dintre cei mai cuminţi şi mai inteligenţi pe care i-am întâlnit, iar la Grădina Zoologică era nu cu fratele lui, cum au scris unii, ci cu un copil mai sărac pe care aceeaşi mamă bună şi responsabilă îl fericeşte cu ceea ce nu-i pot da părinţii lui.

Secunda în care s-a întâmplat nenorocirea poate fi secunda oricui, se poate aşeza pe destinul oricăruia dintre noi şi poate schimonosi linia vieţii fără explicaţii. Exact ca gestul unui animal sălbatic ce şi-a sfâşiat, cu logica lui simplă, prada - un copil de 6 ani.

Nu vreau să acuz pe nimeni, nu vreau să caut explicaţii, vreau doar, în cel mai simplu sentiment uman, să ştiu că Tudor se va face bine şi că noi înţelegem şi rezonăm cald, omeneşte. Şi vreau să-mi ţin strâns copilul de mână, rugându-mă ca secunda aceea nefastă să nu existe în destinul nici unui alt copil.

Grădina zoologică ar trebui să cuprindă numai animale salbatice, nu oameni înrăiţi, gata să se sfâşie unii pe alţii doar pentru că nu există garduri şi sentimente nobile între ei. Un copil a învăţat lecţia asta pâna la os, dureros şi tragic, dar noi, oamenii mari, învăţăm oare să fim... Oameni?...