x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Dacă mai credem în şansa noastră...

0
Autor: Adrian Vasilescu 06 Mar 2011 - 17:37

Plouă cu prognoze. Scepticii lasă garda jos, optimiştii văd un orizont cu creşteri economice plus în acest an, de 1,5%-2%; şi de 4% în 2012. Dar, optimiste sau pesimiste, prognozele ne încurcă. Fie demoralizându-ne, fie narcotizându-ne cu iluzii. Calea să­nătoasă ar fi ca societatea ro­mâ­neas­că să facă din ieşirea din recesiune ţintă pentru anul 2011. Şi precizez: nu prognoză, nu previziune, ci ţintă! Ca în război: se indică o cotă şi trebuie atinsă.

De ce e presantă această bătălie? În tabloul stării Uniunii Europene la sfârşitul anului 2010, din 27 de ţări, numai trei n-au reuşit să iasă din recesiune: Grecia, Irlanda şi România. Ce­lelalte 24 au spus deja adio recesiunii, iar multe dintre ele – după cum in­dică linia statistică de bază, trimestru pe trimestru, cea care contează în calculul PIB-ului – au obţinut plusuri relevante în cel de-al IV-lea trimestru: Cehia, Estonia, Germania, Lituania, Polonia, Finlanda, Suedia. Realitatea ne somează să începem să recuperăm din terenul pierdut. Nu atât într-o competiţie a orgoliilor, importantă şi ea pentru moralul populaţiei, cât mai ales într-o cursă pentru acu­mu­lări de bunăstare. Fiindcă România, în 2008, la capătul fazei de boom a ciclului economic ce demarase în 2000, împărţea cu Bulgaria lanterna ro­şie într-o clasificare a ţărilor Uniu­nii Europene fundamentată pe două criterii cardinale pentru calculul bunăstării: PIB-ul pe locuitor şi punc­ta­jul puterii de cumpărare. Cei doi ani de recesiune, 2009 şi 2010, ne-au afundat şi mai mult în coada acestui top. Aşa că alte întârzieri nu ne mai putem permite. Necazul e că ne stau în cale, dintr-un început, două mari obstacole.

Primul dintre ele e legat de preţul pe care îl plătim pentru democraţie. Căci democraţia nu e un dar, ci un credit cu rate fixe, dar şi cu dobânzi şi comisioane, pe care suntem constrânşi să le achităm periodic. Şi iată că bătălia cu recesiunea, care ar fi nor­mal să dea nota dominantă a anului în curs, e în pericol să fie împinsă în plan secundar de bătălia între for­ţele politice ale ţării, aflate încă de anul trecut în cursa pentru alegerile din 2012. Dar vorba lui Raymond Aron, între democraţie şi totalita­rism... e infinit mai bine să plătim pentru democraţie. Deşi, cum cei 20 de ani ai lui Brucan au trecut, era timpul să începem să ajustăm nu numai bugetul, ci şi costurile democraţiei.

Al doilea obstacol e legat de faptul că apele culturii politice şi sociale, în care înotăm noi, sunt mici şi căl­du­ţe. Nu ştim să înotăm în ape mari, reci şi repezi. O bătălie pe care nu ar­m­­ata e chemată s-o dea, ci societatea civilă întâmpină şi va întâmpina mari dificultăţi de mobilizare. Plecând de la adevărul că nu am reuşit încă să constituim corpul societăţii civile, restrâns acum la câteva ONG-uri, când de fapt ar trebui să fie o mare masă umană, începând cu preoţii din biserici, cu învăţătorii şi profesorii din şcoli şi sfârşind, la vârf, cu Aca­de­mia Română. Fără a omite, desigur, totalitatea companiilor din eco­no­mie, cele private şi cele de stat.

Bătălia cu recesiunea o vom câş­tiga dacă vom reuşi să deschidem mai multe fronturi. Şi cum, în principal, ma­rile probleme ale economiei ro­mâ­neşti sunt cauzate de risipă, cotele cele mai mari fiind atinse în compa­niile şi instituţiile statului, asaltul îm­potriva acestei redute nu mai poate în­târzia. Şi e cert că numai grăbirea res­tructurărilor, forţată pe un câmp vast, va putea să pună capăt acestei ra­cile. Închiderea câtorva întreprin­deri cu pierderi şi disponibilizările de personal nu înseamnă că restruc­tu­rarea avansează. Important ar fi să vedem companiile statului câştigând noi cote de piaţă, mizând pe bunuri şi servicii performante. Şi producând bani. Şi nu doar companiile statului, ci toate companiile, căci o schimbare de substanţă în economie nici nu e posibilă fără cucerirea de noi pieţe, în condiţii de concurenţă şi costuri adevărate. Numai aşa vom ajunge la un model eficient de creştere economică plus, care să mobilizeze noi mijloace aducătoare de profit.

De restructurări e nevoie în în­tre­gul sistem economic, de la produc­ţia de bunuri la servicii. Începând de la capitalul investit. Într-un cadru ge­ne­ral dominat de elite economice, de investitori interni şi de mai mulţi in­vestitori străini, convinşi cu legi bu­ne şi stabile, cu un climat econo­mic intern avantajos şi prin sisteme op­time de valorificare a investiţiilor. Bă­tălia pentru investiţii, pe un front deja întârziat, va fi tot atât de grea ca şi aceea cu risipa.

O problemă compli­cată, care ne dă deja dureri de cap, este remodelarea consumului. Iată un alt front ce merită să fie deschis. As­tăzi, socie­ta­tea românească are mult prea pu­ţini bani pentru consum. Dar mâine? Economia nu va prospera dacă producţia nu-şi va dobândi sensul real, acela de furnizor de bu­nuri şi servicii pentru consum, de lo­curi de muncă şi de bani. Într-o paradigmă nouă, radical  diferită de cea de dinaintea recesiunii, care să con­di­ţioneze pofta de consum de pofta de muncă performantă. Bătălia pe toate aceste fronturi, şi pe altele, nu va fi deloc uşor de câş­tigat în condiţiile în care o recesiune prea mult lungită a cronicizat de­za­mă­girea şi oamenii şi-au pierdut ela­nul. Atât de mult, încât n-aş putea spu­ne de ce avem nevoie mai întâi: de ca­pital investiţional sau de capital de în­credere?!

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de