Dacă soldaţii morţi ar putea veni la paradă...

Este uluitor ce distanţă există între fastul parăzilor militare şi viaţa fără glorie a soldatului. Cu cât sunt parăzile militare mai impecabile, mai sofisticate, mai impunătoare, cu atât mi se pare că executanţii acestui ritual au fost mai striviţi, mai chinuiţi, mai umiliţi... Lumea are însă în continuare nevoie de acest tip de spectacol. Cei care manipu­lează şi cei care se lasă manipulaţi îşi dau de fapt mâna în numele aceluiaşi frison care se topeşte ca un fulg şi pe care îl numim glorie.

Ultima paradă din care am văzut câteva imagini a fost cea organizată de ruşi la data de 9 mai anul acesta. O paradă memorabilă, cea mai mare din 1991 încoace pe teritoriul rus, cu participarea a 10.000 de militari, precum şi a unor soldaţi invitaţi din ţările Alianţei Atlantice.

Cu sau fără invitaţi, indiferent pe ce meridiane sunt organizate, toate parăzile sunt concepute ca să transmită un anumit număr de mesaje pe fond de propagandă. Agenţia France Presse relua într-o depeşă, a doua zi după parada din Piaţa Roşie, o declaraţie făcută chiar la faţa locului de o femeie, de o persoană anonimă deci. Ea spunea: "Tot acest armament care defilează îţi produce o senzaţie foarte agreabilă, pentru că îţi dai seama că este destinat să te apere". Iată o declaraţie care spune de fapt totul. Femeia era impresionată, entuziasmată, mândră de ţara ei. Puterea îşi atinsese scopul, mai ales pe timp de criză, pentru că reacţia acestei femei era de fapt reprezentativă pentru ce simţiseră ruşii în general. După lunga perioadă de ezitări, de tranziţie şi de slăbiciune generată de căderea comunismului, iată că poporul rus avea din nou parte de spectacolul cu care se mai întâlnise şi pe vremea lui Stalin, şi pe vremea lui Brejnev: cel de exaltare a mândriei na­ţionale prin etalarea puterii militare a naţiunii.

O stratagemă veche de când lumea, de când există soldaţi şi armate, conflicte şi manipulare a opiniei publice. Popoarele se mulţumesc uneori cu puţin, cum ar fi o frumoasă paradă care te mai face să uiţi deficitul de democraţie, de libertate, de bunăstare... Bolşevismul sovietic, fascismul italian şi nazismul german au reînnoit, după primul război mondial, acest gen de spectacol popular dându-i o notă suprarealistă. Aceste spectacole erau destinate nu numai să-i sperie pe duşmani, ci şi să înăbuşe în faşă orice intenţie de revoltă sau de contestaţie pe plan intern. Parăzile organizate de Stalin, Hitler, Musolini erau deci tot atâtea mesaje externe şi interne. Iar, pe plan intern, populaţia înţelegea imediat că nu avea nici cea mai mică şansă de a-şi păstra vreun spaţiu de libertate individuală. Imaginea ofe­rită de aceste parăzi era una piramidală, perfect ie­rarhică: în frunte, sau în vârful piramidei trona şeful suprem, în jurul lui îşi strângeau rândurile partidul unic şi un impresionant aparat militar, iar la bază se afla un popor entuziasmat, dispus să-l urmeze or­beşte pe şef. Parăzile militare organizate ulterior în Cuba, în Coreea de Nord sau în China au recurs, până astăzi, practic la acelaşi limbaj.  

Marile democraţii occidentale au avut şi ele parăzile lor, poate ceva mai puţin înspăimântătoare, dar niciodată inocente... Republica Franceză a fost o mare producătoare şi consumatoare de asemenea parăzi, destinate să vorbească despre gloria Franţei. Chiar şi astăzi, parăzile militare organizate cu ocazia Zilei Naţionale a Franţei, la 14 iulie, pe Bulevardul Champs Élysées, între Arcul de Triumf şi Piaţa Concorde, sunt un mare spectacol popular. Ele evocă atât tradiţia militară, secolele de istorie, cât şi statutul Franţei de putere nucleară având un rol special de jucat pe mapamond. În ultimii ani, momentul cel mai spectaculos al parăzii este atunci când paraşutiştii sar din avion deasupra Parisului şi coboară cu o dexteritate redutabilă la punct fix, adică exact în faţa tribunelor oficiale...

Puţină acrobaţie în cadrul unei parade, mai ales când ai invitaţi străini, dă bine. Franţa este însă ţara care a inventat şi parăzile de reconciliere, model pe care l-a preluat anul acesta  Rusia. În 1994, preşedintele francez de atunci, Jacques Chirac, a invitat o unitate de soldaţi germani să defileze pe Champs Élysées, ceea ce unor francezi mai vârstnici le-a provocat un frison neplăcut...

Personal, consider că aceste parăzi pot fi calificate oricum dorim, dar nu glorioase. Dacă, prin absurd, soldaţii morţi pe toate fronturile Europei ar putea participa la aceste parăzi, atunci ei ne-ar spune întâi de toate că moartea lor nu a fost în nici un fel glorioasă şi în nici un fel eroică... Imaginea soldatului cu stea­gul în frunte lansat spre liniile duşmanului este şi ea una de propagandă. Soldaţii războaielor moderne au murit, în cea mai mare parte, răpuşi de tifos şi de alte boli, au murit de epuizare şi de frig, au murit în bombardamente oarbe sau seceraţi în cursul unor asalturi absurde. Iar dacă am putea, prin cine ştie ce modalitate magică, să desprindem de pe buzele lor ultimele lor cuvinte, în nici un caz ele nu sunt cuvinte eroice (gen patrie sau datorie), ci nişte teribile înjurături.