Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nici că se putea atât de potrivită zicere pentru situația penibilă în care- de bună voie și nesilit de nimeni- s-a pus filosoful Gabriel Liiceanu publicând un text, fălos nevoie mare, pe care l-a numit ,,răspunsul pe care am socotit că e firesc să-l dau la acuza apărută în spațiul public că(scuzați cacofonia! n.n.),în alocuțiunea mea la Bruxelles,<
După cum,de bună seamă, ne amintim, vorbim despre o declarație pe care domnia sa o atribuia lui Liviu Dragnea și care ar fi reprezentat dovadă că liderul PSD dorește cu orice preț demiterea șefei DNA și a procurorului șef al Parchetului General. Dar, pentru că o asemenea declarație nu există, Liviu Dragnea a reacționat și a anunțat că îl va da în judecată pe cel care a lansat acuzația mincinoasă.
Firesc ar fi fost ca domnul Gabriel Liiceanu să își recunoască greșeala și să prezinte scuzele cuvenite. În primul rând, lui Liviu Dragnea, dar și europarlamentarilor membri ai Comisiei pentru libertăți civice, justiție și afaceri interne(LIBE) și, de ce nu?, președintelui acestui comisii, Claude Moraes, pe care i-a dezinformat. Cu sau fără intenție, asta rămâne, încă, de discutat...
Firesc ar fi fost, dar pentru alții, nu și pentru Gabriel Liiceanu care, după ce publică forma integrală a alocuțiunii sale (despre care ne spune că, la Bruxelles, a fost împiedicat să o prezinte), adaugă un post scriptum menit să explice de unde a ieșit dandanaua. De fapt, un text încâlcit și stufos în care mult așteptata precizare se pierde într-o veritabilă beție de cuvinte.,,Lucru pe care mi-l reproșez - scrie Gabriel Liiceanu - este de a fi dat statut de citat( inexact) ideii adevărate care se ascunde în el. Altfel spus,am exprimat un adevăr, dându-i, însă, prin folosirea ghilimelelor, pretenția la exactitate, lucru care l-am întărit și prin folosirea expresiei <
Așadar, Gabriel Liiceanu vrea să îl credem că nu a fost o minciună ci doar ,,o eroare’’.Să zicem și noi că a fost, într-o primă instanță, doar o eroare de construcție a alocuțiunii. Numai că aceasta a fost prezentată ca o dovadă certă a unor intenții incorecte ale unei persoane publice. Intenții pe care, Gabriel Liiceanu, a socotit că trebuie să le aducă în fața onoratei comisii a Parlamentului European, ca o dovadă, zdrobitoare, incontestabilă a corupției actualilor guvernanți.
Se pune,atunci, întrebarea: „în condițiile în care nu există dovada, pe ce te bazezi, domnule Gabriel Liiceanu, când afirmi că?...’’ Întrebare pe care, presimțind-o, cel în cauză o parează răspunzând că,,știe foarte bine că adevărul este în altă parte’’. Care este,însă, acest „adevăr’’ și în care,, altă parte’’ se află, domnia sa nu mai binevoiește a ne spune. Asta pentru simplul motiv că nu are dovezile necesare spre a ne dovedi că nu minte.
Vi se pare cunoscută stratagema? Ba bine că nu, de vreme ce, dincolo de încâlcita vorbărie, în răspunsul lui Gabriel Liiceanu regăsim aceeași odioasă regie a suspiciunilor rezonabile! Care a făcut și, din păcate, mai face victime în justiția din scumpa noastră patrie, pe care Monica Macovei a reformat-o atât de vârtos încât a adus-o la rușinoase cote ale (ne)încrederii publice. Una dintre principalele cauze fiind aceea că, de foarte multe ori, în hiper-politizata (in)justiție, procurorii nu își bazează rechizitoriile pe probe, ci numai și numai pe niște ,,suspiciuni rezonabile’’. Să mai ne fie de mirare dacă tocmai Monica Macovei, euro-pârâcioase de lugubru renume, l-a invitat pe Gabriel Liiceanu să se alăture desantului de la Bruxelles? Nicidecum, pur și simplu, a tunat și i-a adunat!
Nu aș putea garanta că multă lume s-ar fi așteptat ca Gabriel Liiceanu să își recunoască minciuna și să prezinte scuzele cuvenite! Îl creditam, totuși, cu o minimă doză de bună cuviință, așa încât, măcar pentru o vreme,să se abțină a mai face alte asemenea urâte declarații. Se vede, însă, treaba că ne-am înșelat. Drept pentru care, tot la vorba românească am ajuns: „dacă tăceai, filosof rămâneai!’’
