Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Acţiune, suspans, nervi întinşi la maximum, transmisie în direct: „Iată, văd că sala (de şedinţă unde se desfăşura plenul Parlamentului) este aproape goală, ce se întâmplă?” Reporter: „Da, într-adevăr, sala este aproape goală pentru că este pauză”.
Gata. Aici ar fi trebuit ca totul să se termine. Aşa cum este normal: într-un imens hohot de râs şi într-o bună-dispoziţie molipsitoare. „Dar n-a fost, n-a fost aşa.” Orele au început să se scurgă în aceeaşi atmosferă serioasă, prea serioasă, academică, prea academică, aceeaşi monotonie terorizantă s-a perindat prin faţa ochilor unui telespectator răstignit pe lemnul realităţii, cifre, oameni înspăimântător de serioşi, oameni înfricoşător de pătimaşi în a-şi susţine ideile, bani, bani şi iarăşi bani, rele intenţii acuzate cu rea-intenţie, orele s-au scurs repetând aceeaşi poveste sinistră, pe care, auzind-o, te simţi din nou un copil neputincios şi neajutorat, orele s-au prelungit insuportabil până către sfârşitul zilei. Care cade ca o ghilotină peste gâtul lui Sisif. Coşmarul somnului dinaintea trezirii la o realitate groaznică, într-un univers concentraţionar, în care eşti condamnat, clipă de clipă, la gândul că ţi se va întâmpla ceva terifiant şi în care atârni spânzurat, cu capul în jos, de greutăţile şi necazurile insuportabile ale tuturor celor pe care îi iubeşti. Orele se scurg şi libertatea de care dispui, aparent, nu îţi foloseşte la nimic. Poţi schimba canalul, dar nu poţi scăpa.
Zilele se transformă în ore, orele în minute, minutele în secunde şi secundele îţi invadează timpanele, ca nişte furnici, îţi intră în ochi şi în gură, nu mai poţi să vezi nimic, nu mai poţi să auzi nimic, nu mai poţi să guşti nimic, secundele s-au îngrămădit unele peste altele şi au format ceva extrem de mare şi de greu, împovărător ca o viaţă întreagă trăită sub teroarea tristeţii şi a împlinirilor doar pe jumătate. Te gândeşti, nu-i aşa?, cu secundele astea, intrate în gură, în nas, în ochi, în urechi, pe sub cămaşă, peste tot, că până şi adevărata tragedie îţi este refuzată, că nu poţi să ai parte nici măcar de o nenorocire autentică. Drama îţi devine un ideal pe care îl aştepţi cu sufletul la gură.
Voi număra până la zece. La zece te vei trezi. Unu... Doi... Trei... Patru... Cinci... Şase... Şapte... Opt... Nouă... Zece. Blinc!
Bre! Ai înnebunit ori eşti tolomac?! Ce-ai???!!! N-ai bani. Nici eu. Când îi am îi cheltui, îi dau altora. De bună voie, nu trebuie să-mi sară Pintea în faţă din copac. Uită-te la mine! Aşa-aşa. Uită-te la mine atent! De ce să mă iei în serios?! E de ajuns să mă iubeşti. Uită-te la Băsescu, la Boc, la Ponta, la Antonescu, uită-te atent, dacă vrei, la George Maior (şeful SRI) sau la Răzvan Ungureanu (şeful SIE). Ţi se par grozavi? Haida-dârla! Ia, închipuieşte-ţi cum arată când se împiedică. De ce trebuie să-i iei în serios? E de ajuns să-i iubeşti. Omule, eşti în pauză. Asta-i viaţa! O pauză. D-aia sunt multe locuri goale pe lângă noi. Nu trebuie s-o iei în tragic, nici să devii isteric, atunci când faci o transmisie „live” despre ea.
Citește pe Antena3.ro
