Dănciulescu, atacat de cârtiţele borciste

Cristian Chivu a fost fotbalistul român pe care succesul l-a răsfăţat din belşug în trecutul an com­pe­ti­ţio­nal. Microbiştii nemutilaţi de în­ghion­tirea pricinei s-au împrumutat fără rezerve din bucuria reuşitelor lui Cristi. Mai ales în situaţia în care isprăvile interistului se decupau brutal din tabloul general al fotbalului nostru, un fotbal împotmolit în umi­linţă. Reuşitele lui Chivu au benefi­ciat de o bună vizibilitate, deoarece s-au întâmplat sus, în înălţarea privirii. Dar acelaşi trecut an competiţional, la un alt nivel de performanţă, a îm­plinit visarea unui alt fotbalist român de bună calitate: Ionel Dănciulescu. La 33 de ani, Dănciulescu a acceptat provocarea cu un tupeu caracteristic mai degrabă tinerelor speranţe. A mers în Spania, la Hercules Alicante, echipă pe care Esteban Vigo dorea s-o propulseze în Primera. Dăn­ciulescu s-a luat la trântă cu şansa şi a învins. În scurt timp a devenit un jucător important pentru Hercules, a devenit golgheterul echipei şi cu el în teren Hercules a obţinut cele mai importante dintre victoriile care, în final, i-au asigurat promovarea în prima divizie a fotbalului spaniol. O divizie cutreierată în trecut de nume bune ale fotbalului românesc, o divizie care se curăţase între timp de orice urmă de românaş, o divizie în care Ionel Dănciulescu devine acum, prin promovare, singurul nostru reprezentant.

Reuşita lui Ionel Dănciulescu la Alicante mi se pare foarte importantă nu doar ca element de biografie personală. Pentru că amănuntele de portofoliu particular nu vor putea concura nicicum imaginea bună a românului de la Alicante. Am ur­mărit ultimul meci al lui Hercules în de­plasare cu Real Union. Meci decisiv pentru promovare. Meci în care Danciu a fost titular şi a avut o evo­luţie remarcabilă. În pauza acestui meci a fost realizat un interviu cu primăriţa care aştepta de vreo 14 ani promovarea echipei din parohia sa. Primăriţă care vorbea despre importanţa acestei reuşite sportive pentru zona pe care ea o gospodărea. Pe tot parcursul interviului, primăriţa a ocupat un sfert de ecran. Celelalte trei sferturi au găzduit imagini care l-au avut în prim-plan doar pe Dănciulescu. Semnificativ! Iar efectele unei asemenea aprecieri nu vor rămâne sterile. Dacă alţi români vor urma calea lui Dănciulescu, aceştia nu vor mai înfrunta vicisitudinile pionie­ratului, nu se vor mai confrunta cu prejudecăţile prostului renume.

Dănciulescu şi-a făcut datoria. Comportamentul său exemplar se poate constitui în subiectul multor poveşti pilduitoare. Dar, ca şi Chivu, Dănciulescu nu merită iertat pentru faptele bune pe care le-a comis. Şi, iată!, un troglodit bazat pe surse şi resurse care de care mai absconse se grăbeşte să dea mucii-n fasole. Spune povestitorul de fundul curţii că Dănciulescu i-ar fi făcut antireclamă lui Adrian Cristea. Ăsta precis l-a con­fundat pe Danciu cu Bianca lui Bote sau cu alţi colegi de-ai săi care au tot scris despre Adrian Cristea. Păi, Dănciulescu nu poate spune nimic în plus despre Adrian Cristea faţă de zugrăveala vieţii particulare a acestuia în presă. Iar despre fotbalistul
Adrian Cristea nu pot vorbi decât pro­priile evoluţii. Restul nu re­pre­zintă decât reacţii de atârnător pe la cumetriile borciste.