De-a muritul!

De-a trăitul însemna să te joci de-a trăitul vieții altora, în asta și consta jocul, deoarece pe a ta o trăiai oricum. Cine n-ar fi sărit ca ars aflând că vrei să trăiești în locul lui? Și apoi nu prezenta prea mare interes pentru ceilalți faptul că trăiești. Cel mai bine se vedea lucrul acesta la oamenii mari, care începeau, pe măsură ce înaintau în vârstă, să rămână tot mai singuri. Morții erau băgați de toată lumea în seamă. D-aia și era atât de convenabil să mori. Plus că te puteai juca de-a muritul oricui. Nu se supăra nimeni. Ba îți pupa și mâna dacă afla că vrei să mori în locul lui. Bine faceți, maică, ne zicea câte-o babă. Ce să mă pricep eu, femeie bătrână, la murit? Măcar de mi-ar sta bine, dar nu-mi stă, pe când vouă... Ți-e mai mare dragul să te uiți la voi. Că bine vă mai vine moartea, puță! Ptu, ptu, să nu vă deochi!

Să nu fi existat obiceiul ăsta cu scuipatul, jocul de-a muritul n-avea chiar niciun cusur! Pe orice vreme s-ar fi întâmplat să mori, se făcea primăvară în jurul tău. Astfel că te pomeneai împresurat de flori. Până și în toiul iernii! Când pe afară nu mai prididea gerul, vreau să spun. Înțepenea sufletul în tine de frig. Doar jarul din sobă ce mai avea curajul să scoată câte-o vorbă! De unde răsăreau florile alea, nu știu! Ca să nu mai zic de parfumul lor, ce îl întrecea cu mult pe cel al florilor de gheață din ferestre. Mirosea tare frumos moartea, ceea ce era un alt mare avantaj al ei! Bașca faptul că urma să-l vezi pe Dumnezeu. Te durea un pic, atunci când te apucai de murit, dar merita. Era ca la furatul de pepeni. Luai o bătaie soră cu viața-nu cu moartea, cum greșit mai zic unii, după ce te prindeau, dar erai cu burta plină, sătul.

A-L vedea pe Dumnezeu asta însemna, să fii sătul. Doar că mai întâi încasai bătaia, și abia după aia te săturai. După care ce aveai de făcut în Carul Mare în care stăteai culcat? Deoarece puneai de la bun început condiția: cu Carul Mare să te ducă pe ultimul drum. N-aveau încotro, te duceau. Pe vremea aia se găseau peste tot cai. Avea cine să-l tragă prin sat. De car zic. Îndeosebi noaptea, pentru că altfel se puteau stinge stelele din care era croit.

Cum s-ar zice, ședeai ca belferul, cu burta plină, pe un pat de flori frumos mirositoare, iar în jurul tău puzderie de oameni și de stele! Că se țineau toate stele din cer după tine. Despre lăutari, care nu lipseau niciodată, pot să spun doar că din cauza gerului li se spărgeau cîntecele precum sticla, risipindu-se în cioburi pe jos. Le strângeau mamele noaste în batistă, ca să aibă ce asculta noaptea la lumina lămpii.

Păi cum să nu fie bine când mori?! Chiar dacă babele, în loc să fugă la căldură din calea frigului, scuipau întruna ca să nu te deoache!

Taman când ți-era moartea mai dragă, carului i se rupea osia. Chiar în mijlocul drumului și al iernii! N-aveai de ales. Trebuia să te trezești din murit.

Vedeai atunci că toți cei din jurul tău au dispărut. Dar nu se mai putea face nimic! Crescusei mare între timp.