Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Zorii zilei de 1 decembrie mă vor prinde la câteva mii de kilometri departe de iarnă, căci locul spre care mă îndrept, chiar în timpul în care se aștern sub ochii cititorului aceste rânduri , n-a fost atins niciodată de călcătura moale a zăpezii, iar în ferestrele caselor de acolo n-a viscolit niciodată cu colinde. Ar trebui să mă umple de încântare această călătorie, pentru că mă duce spre vară, numai că ea mă înfrigurază, și mă înfrigurează tocmai din pricina faptului că-mi vor lipsi ninsorile și colindele. Adică tot ceea ce mi-a mai rămas din copilărie. Este cea mai răvășitoare experiență a vieții mele de până acum. Sufletu-mi zice, exprimând, se înțelege, punctul lui de vedere, că și cea mai dureroasă dintre toate. Fiindcă, știu de pe acum, n-o să mă pricep să mint că sunt altcineva decât un prost trecut de vârsta de 50 de ani, care poartă în buzunarul de la piept al sufletului său, tot așa de prost ca și el, fotografia țării în care s-a născut, țară care nici măcar n-o să observe c-am plecat pentru câteva luni, așa cum n-o să observe atunci când o să plec de tot. Nu pot să fiu însă supărat din cauza unor lucruri atât de neînsemnate. Nici măcar faptul că ea pare să fie mai mult a altora decât a mea, nu mă supără într-atât încât să încerc să nu-mi fie dor. O să-mi fie, d-aia nici n-o să pot să încerc. Altminteri, m-aș preface că nu-mi pasă de faptul că mâine va începe iarna fără mine. Și că prostul meu de suflet se va gândi întruna la zăpadă și colinde. Și că n-o să mai fiu până la primăvară copil. Și că, așa cum țara poate trăi fără mine, pot trăi și eu, fără să-mi pese, de ea . Aia e, că nu pot! Și nu pot, pentru că-mi pasă! Și-mi pasă deorece pun numele ei la un loc cu ninsorile și cu mormintele alor mei, și cu chipul lui Simion Gârlea, care și-a petrecut mai bine de o mie de zile pe front, ca să nu fie invitat niciodată la recepția de la Cotroceni, și ca să fie decorați toți gitensteinii în locul lui, și cu zborul lui Adrian Sobaru peste hăul încremenit al Parlamentului, și cu aerul de înserare din cântecelor lui Grigore Leșe și Doru Tufiș, și cu tricolorul închipuit de suferința ultimelor zile de viață ale mamei, ea galbenă de boală, stând pe un scăunel în fața casei, cerul de toamnă, vălurindu-se albastru deasupra, iar în jgheabul din curte, țipătul roșu al strugurilor storși cu picioarele de unchiul Ivan, fratele mai mic al tatei. Mă dor toate gândurile când văd cele trei culori de pe drapel. Pentru că îi văd mereu pe ei.
Mâine îmi va fi mai greu ca oricând. Deoarece va trebui să transform chiar prostul meu de suflet în drapel. Și poate chiar va trebui să plâng nițel, ca să fiu sigur că-n copilăria mea lăsată acasă va ninge.
Citește pe Antena3.ro
