De ce e bun şomajul

Nu mă bateţi pe mine. Nu zic eu că-i bun, ci Episcopul de Londra, care probabil că spovedeşte acum destui bancheri care au fiecare propria explicaţie pentru criza mondială.

Episcopul spune că şomajul îi forţează pe oameni să se dea jos de pe maşina de alergat pe loc şi să se uite în jur: Oare unde vreau eu să ajung? Şi ce vreau să fac din viaţa mea?

Presupunerea implicită (şi naivă) e că după introspecţia asta, lumea va fi mai bună şi oamenii mai fericiţi. Câţi vor răspunde "vreau să fac altceva decât bani!" e mai puţin clar. Să ne zică Ăl de Sus.

Dar asta e dilema economiilor avansate, unde cei mai mulţi oameni lucrează în servicii, departamentul vânzări, subdepartamentul dependenţi de Blackberry. Sunt din ăştia şi pe la noi, şi lipsei lor de la întâlniri de afaceri le datorăm traficul lejer de câteva luni încoace. Vorba unei amice din publicitate: "Ce să mai discutăm? N-avem despre ce, că tocmai a dispărut materia primă, banii!".

Însă cei mai mulţi şomeri despre care vom vorbi în câteva luni sunt cei care muncesc cu cârca, cu mâna, cu sapa şi din când în când cu cheia franceză. Pentru ei nu există o slujbă specială la biserică, doar o procedură pe care o învaţă trupele speciale: masca pe figură şi gaze lacrimogene. Ne vom confrunta cu proteste de stradă violente? E una din presupunerile sociologilor de aiurea, care vorbesc deja despre o nouă aromă de nazism cu care ne-am putea procopsi după ce trecem prin bucătăria crizei, unde fierbe la foc mic clasa muncitoare...

Depine de noi. Depinde de ce le spunem oamenilor când vine vorba de vinovaţi. Dacă arătăm cu degetul la americani, la oculta mondială (cum mi-a explicat acum câteva zile un administrator de bloc), dacă ne găsim iarăşi victime nevinovate, fără să ne uităm la parcarea din spatele blocului, unde se lăfăie la umbră PIB-ul pe următorii trei ani, luat cu avans zero de la banca aceea drăguţă şi austriacă... dacă nu admitem că lăcomia e şi ea a noastră, atunci ne adăugăm o problemă mai gravă.

Alternativă. Pentru că, poate vă aduceţi aminte, exista o alternativă. Şi nu e prima oară când ne uităm la ea.

După criza din anii '30, comunismul a devenit dintr-o dată mai sexy în destule ţări europene. Mulţi dintre cei care ne-au condus în deceniile care au urmat au buchisit atunci abecedarul Anti-Capitalismului. Ca să evităm încă o epidemie de secere şi ciocane, în versiunea sindicală, ne trebuie un consens adevărat, de dreapta. Ne trebuie front comun în jurul câtorva idei peste care nu se poate trece. Proprietate. Companie privată. Profit, ca motor al economiei. Ştim cu toţii la ce duce alternativa: la ciocolată cu rom, versiunea naşpa. Aia de care ne aducem aminte cu drag, în vreme ce mâncăm urmaşa ei, cu mult mai bună!

Şi am uitat să vă spun: episcopul, care are ceva umor, nu ştie pe cine să compătimească: pe cel concediat şi trimis acasă să stea, sau pe cel păstrat şi obligat

să-i facă treaba şi ăluia plecat?