Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Este deja afirmaţie curentă "sporirea slariilor doar în funcţie de creşterea productivităţii muncii", întrucât – se spune în continuare – altfel, adică dacă nu se respectă corelaţia, se produce o alimentare a inflaţiei şi beneficiarii se pot alege chiar cu mai puţin decât aveau!
Este deja afirmaţie curentă "sporirea slariilor doar în funcţie de creşterea productivităţii muncii", întrucât – se spune în continuare – altfel, adică dacă nu se respectă corelaţia, se produce o alimentare a inflaţiei şi beneficiarii se pot alege chiar cu mai puţin decât aveau! Să vedem însă în funcţie de care reper anume se pretinde a se recurge sau nu la creşteri de salarii. Reperul îl constituie creşterea productivităţii muncii în industrie, singurul sector, de altminteri, în care acest lucru poate fi calculat cât de cât obiectiv. În agricultură, un asemenea calcul este foarte greu, iar în agricultura din România ar fi pur şi simplu imposibil. Nu mai vorbim de totala irelevanţă pentru alte sectoare a rezultatelor. În servicii, de asemenea, calculul este extrem de dificil, astfel încât – deşi, o dată cu dezvoltarea, grosul ocupării forţei de muncă se deplasează spre servicii, iar PIB-ul tinde să fie obţinut cu preponderenţă tot aici –, reperul de creştere a productivităţii muncii pe ansamblul economiei rămâne ceea ce se întâmplă din acest punct de vedere în industrie. Faptul are şi o motivaţie economică. Cea mai mare productivitate a muncii există în industrie şi aceasta este şi principala sursă de creştere a productivităţii muncii pe ansamblul economiei. Din ea îşi trage seva şi dezvoltarea serviciilor. Desigur, dacă industria există şi progresează!
Or, tocmai aici este problema în România cu folosirea creşterilor de productivitate din industrie ca reper pentru creşterile de salarii din economie, în general, şi din sectorul bugetar, în particular. După o demolare fără egal în istorie prin amploare şi rapiditate în perioada postdecembristă, industria din România nu a ajuns să cunoască nici acum de fapt vreo revenire. Aceasta nu a devenit în România actuală nici reper al dezvoltării şi nici sursă de propulsare a PIB-ului. Şi, mai ales, continuă să fie desconsiderată. În România, creşterile de productivitate din industrie provin nu din creşteri semnificative de producţie, ci, în continuare, din restructurări de personal. Industria din România, inclusiv cea sub controlul capitalului străin, există mai ales în structurile care nu au apucat să fie demolate (încă), întrucât de structuri noi este vorba doar în cazul activităţilor de lohn pentru componente auto, care au înlocuit în ultimii câţiva ani activităţile de lohn pentru textile, care se desfăşurau în amplasamente existente din trecut.
Dacă nu constituie un reper al dezvoltării economiei, ci, dimpotrivă, un sector în defensivă, cum ar putea industria din România să fie, prin creşterile de productivitate înregistrate, reper pentru creşterile salariale din întreaga economie? Cum li se atribuie relevanţă generalizată tendinţelor în productivitatea muncii tocmai dintr-un sector altminteri desconsiderat?! De ce nu li se atribuie o asemenea relevanţă rezultatelor economice, altfel atât de cântate, din imobiliar, unde profiturile debordante ar reclama măcar în sectorul cu pricina, şi nu şi în altele, salarii crescute exploziv faţă de cele actuale?!
