De ici, de colo ...

E o neghiobie să-ţi distrugi monumentele demodate politic! Ele trebuie să rămînă, pentru a ne aminti mereu cum am fost ieri. Sau pentru a păstra nefalsificată o parte din trecutul comun, pentru a ne cunoaşte vîrstele istorice.

1 Un soare pripit s-a tolănit peste satele din sud la acest sfîrşit de mai şi-o lumină ceruită a inundat văzduhul. Lumea a prins dintr-odată viaţă şi se mişcă de zor, care-ncotro. Pe un drum lăturalnic, cocoţată pe-o claie de iarbă abia cosită, o ţărancă de etate tomnatică îşi mînă domol calul înhămat la căruţă. Femeia ţine cu o mînă dîrlogii şi cu alta telefonul mobil, şi de acolo, de sus, vorbeşte cu aparatul la ureche. Animalul păşeşte agale, înmuiat de căldură, în timp ce stăpîna sa e concentrată la convorbirea telefonică. Poate că vreun fiu desţărat pe meleaguri străine a sunat-o s-o întrebe de sănătate, poate vreo fiică... Oricum, cineva răpus de dorul de casă.

O privesc lung şi melancolic, şi-aşa, abandonat pe bancheta din spate a maşinii, observ o puştoaică  călare pe-o bicicletă, de al cărei cadru e legată o sapă. Aflată undeva pe la vîrsta majoratului, tînăra trage spornic la pedale, cu telefonul mobil lipit de ureche. O fi îndrăgostită, că prea radiază, prea e frumoasă în adîncul ochilor inocenţi!
Ce ţi-e şi cu ţăranii ăştia! S-au emancipat într-atît, încît au devenit mai toţi... teleţărani mobili.


2. Aproape de Scorniceşti, într-un luminiş scobit în crîngul de la marginea şoselei, stafia comunistă e încă vie. O seceră şi-un ciocan uriaşe, albe ca varul, stau falnic împotriva vremurilor de acum, de parcă l-ar aştepta pe nea Nicu. Ori cine ştie, pe urmaşul acestuia în ale stîngii adevărate, de care e atîta nevoie în famelica Românie.

Prezenţa hulitului însemn mă amuză, nu-mi creează idiosincrasii ideologice. Istoria noastră actuală are nevoie de el, cum are nevoie de tot ceea ce înseamnă trecut. E o neghiobie să-ţi distrugi monumentele demodate politic! Ele trebuie să rămînă, pentru a ne aminti mereu cum am fost ieri. Sau pentru a păstra nefalsificată o parte din trecutul comun, pentru a ne cunoaşte vîrstele istorice. Ca-n geologie, cu plăcile tectonice.


3. Într-un orăşel  din Oltenia, poticnit între cîteva blocuri părăginite, edilii de altădată au săvîrşit un monument "în memoria celor căzuţi în lupta pentru neatîrnarea neamului". Suratele lui sfidează contemporaneitatea şi-n Moldova, şi-n Transilvania, ca omagiu adus poporului român şi caznei sale de a-şi cuceri şi păstra independenţa. Soldaţi din marmură sau piatră, ciopliţi din recunoştinţa unei ţări arar recunoscătoare, scrutează zarea de pe socluri fragile, încadrate de tricolorul românesc şi de drapelul UE. Oare ce semnificaţie mai are independenţa sau neatîrnarea în epoca globalizării dictate? Mîine, poimîine, monumentele neatîrnării vor fi, pesemne, dărîmate ca insultătoare la adresa noilor stăpîni planetari.


4. La ieşirea din Piteşti, de pe un panou cît stîlpul de telegraf, ne invită la revoluţie imberbul Boureanu. Junele pedelist zîmbeşte electoral, sigur pe el, cu infatuarea de care numai tinereţea e în stare, şi, cu palma căuş, ne face semn să-l urmăm. Ciudate vremuri! Cîndva, la revoluţie, plecai nechemat, încruntat şi îndîrjit, cu spaima morţii în suflet, nu ca azi. Revoluţia nu-i o paranghelie totuşi la care să mergi în costum "Boss" şi ferchezuit ca un star de cinema.


5. Diogene Gîrlan e veterinarul satului. Un septuagenar vînos şi pus pe şotii, băutor fruntaş de ţuică. La viaţa lui a doftoricit toate jivinele cu patru picioare căzute în boală. A făcut-o după mintea lui, cam băbeşte adesea, însă n-a dat greş decît rareori. Oamenii îl iubesc şi-l poftesc ori de cîte ori dobitocul le e beteag. Azi a trimis vorbă după el învăţătorul, să-i asomeze porcul. Moş Genică, fiindcă aşa îl alintă sătenii, a ajuns oleacă afumat, dar nimeni nu s-a mirat. Motive de îngrijorare erau dacă venea treaz. Veterinarul îşi desface geanta cu solemnitate comică, iar gazda îl îmbie pişicher: "Cu grijă, bre, să nu sufere bietul rîmător! Vreau să-l sacrific după manualul de bune practici al Europei!". Diogene Gîrlan îl asigură că totul va fi întocmai şi-şi scoate din geanta la fel de bătrînă o sticluţă cu rachiu. O deschide grav şi trage vîrtos, pînă la jumătate. Se şterge la gură mulţumit şi clipeşte veselos. "Cu blîndeţe, nu? Apoi, ascultă la mine, dascăle, cînd beau sînt tare blînd", îl linişteşte specialistul în asomări originale, rîzînd spart. şi porcul, urlînd înfricoşător, cade răpus de-o lovitură straşnică de cuţit, după datina locului neasomat.