De la ”eu” la Dumnezeu...

”Ah, l-am bătut de l-am rupt! M-a ajutat Dumnezeu să-l bat bine”, zicea o persoană, de felul ei ”credincioasă”. Şi-a făcut o cruce mare apoi, în semn de mulţumire pentru acest minunat ”ajutor”! Oare ne ajută Dumnezeu să batem pe cineva care ne face rău? Oare de la Dumnezeu sunt dezastrele, nenorocirile, frământările, deziluziile, suferinţele, oare Dumnezeu ajută omul să se răzbune, să-şi facă singur dreptate, să lovească, să urască, or Dumnezeu însuşi aduce inundaţii, cutremure şi tot felul de probleme ? Dacă Dumnezeu este numai lumină şi iubire, dacă el este nesfârşit de bun, aşa cum ne învaţă religia şi spiritualitatea, cum am putea crede că el ne ajută să batem un om, fie şi dacă acela ne-a făcut un rău? Adesea auzim expresia ”Dumnezeu ne-a pedepsit din cauza răutăţii noastre”, dar e uşor să conştientizăm astăzi că suntem supuşi acţiunii legii divine. Încălcarea legii atrage după sine suferinţa în toate formele pe care le cunoaştem ca fiinţe umane, iar ”bătaia”, răzbunarea, împărţirea dreptăţii de tip ”ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” nu sunt altceva decât expresii ale acestei încălcări, nicidecum un fel în care Dumnezeu aprobă sau ne ajută cumva în acţiuni distructive.

Dumnezeu nu ne ajută să facem rău, nu s-ar putea una ca asta. Egoul nostru, însă, e ajutorul de nădejde al răului. Egoul tulbură, el e nemulţumit, el e continuu agitat, înfricoşat, neliniştit, invidios, suferind, el ne balansează într-o lipsă de logică şi de raţiune de care suntem prea puţin conştienţi. Egoul ne îndeamnă continuu să vrem ceva şi, mai mult decât să vrem ceva pentru noi, el pretinde că ştie cu certitudine ce nevoi au alţii. Noi credem că ştim mai bine decât ceilalţi ce e bine şi ce e rău, noi vrem ca ei să fie un soi de marionete şi să facă întotdeauna lucrurile aşa cum ne aşteptăm. Confortul Egoului se duce de râpă în clipa în care ceilalţi vor altceva, când ceilalţi gândesc, simt sau acţionează altfel decât ne-am obişnuit noi să fie. Programele subconştiente negative pe care le acumulăm prin abateri repetate de la logică, raţiune şi, mai ales, de la iubire, ar putea fi – aş zice – cauza abaterilor noastre de comportament, a emoţiilor distructive şi a acţiunilor pe care ele le generează. Aceste programe – nimic altceva decât reacţii ale noastre la experienţe asemănătoare din trecut – ne determină percepţia, emoţia şi reacţia la situaţii de viaţă din prezent. Astfel, nu Dumnezeu ne ajută să-l batem bine pe duşmanul nostru, ”să i-o facem”, cum zicem în limbajul uzual şi să ne bucurăm de asta, ci propriile obiceiuri din trecut, propriile reacţii, propriul nostru mod de a gândi şi a acţiona.

Noi credem că ”trecutul” se topeşte, e uitat, e undeva, în neant, şi faptul că memorăm doar fragmente din istoria experienţelor trecute înseamnă că acelea nu mai există. De fapt, legea divină se bazează pe un fenomen la care ar fi bine să reflectăm profund; l-aş numi ”înregistrare fidelă”, fără greş, a fiecărei experienţe de viaţă. Poate de aceea Isus a spus că ”toate firele de păr de pe cap ne sunt numărate”. Aceasta face ca, nu Dumnezeu să ne pedepsească, ci propriile noastre erori de percepţie din trecut şi reacţii greşite la evenimente de viaţă. Victoria Egoului are loc atunci când punem pe seama lui Dumnezeu ceea ce facem noi singuri, dar nu ne asumăm. Situaţia arată cam aşa; persoana bate pe cineva şi pretinde că Dumnezeu o ajută în acţiunea asta sau chiar spune că el face răul cu pricina. Ce limpede-i, însă, că noi batem, noi urâm, noi acţionăm negativ şi, pentru că nu ne place ceea ce facem, îl acuzăm pe Dumnezeu sau credem cu inocenţă că el ne ajută să facem şi rău.