Constat cu îngrijorare că în dezbaterea aprigă asupra Legi dării în plată se invocă tot mai des argumentul–forte că „băncile nu sunt oficii de caritate”. De aici, pe firul raţionamentului logic, urmează că nu trebuie să ne aşteptăm de la ele la acte de filantropie, de milă creştinească.
Asta nu pentru motivul că „banul e ochiul dracului”, ci pentru unul mult mai…laic. Şi anume că băncile oferă servicii, dar de dragul milei creştine, ci pur şi simplu pentru că vor să scoată un ce profit - adică tot un fel de plus valoare-, de pe urma acestor servicii.
Revenind la zicerea mai sus invocată, trebuie să spun că aceasta nu este decât un sofism! Termenul „sofism” având, conform logicii clasice, înţelesul de raţionament corect din punct de vedere formal, dar incorect în ceea ce priveşte conţinutul, datorită faptului că se bazează pe aspecte nesemnificative ale fenomenului pentru a induce în eroare partenerii de discuţie, dar, mai ales, pe adversari şi pe cei mai puţin iniţiaţi în materie.
Exact ceea ce se întâmplă acum, când ne este servită ca sentinţă decisivă, irevocabilă propoziţia că „băncile nu sunt oficii de caritate”. Sofismul se vede de la o poştă atâta vreme cât nimeni- şi cu atât mai puţin autorii legii- nu au cerut băncilor să şteargă cu buretele datoriile.
Ceea ce s-a cerut şi sunt convins că este foarte corect să li se ceară băncilor este să renunţe la a-i hăitui pe datornici în cazul în care după ce aceştia şi-au achitat o parte din împrumutul contractat îşi pot acoperi restul cu imobilul pus în gaj.
Procedeu la care recurg, abuziv şi imoral, multe bănci şi care face casă bună cu tot felul de alte comisioane oneroase care apar în contract după ce actul respectiv a fost iscălit şi parafat. Temă sensibilă, recunosc,dar care îmi aduce aminte de replicile sarcastice la care apelau, cu ceva vreme în urmă, mai marele CEC Bank,Radu Graţian Gheţea, ca şi Mirela Iovu vicepreşedinta aceleiaşi CEC Bank (semnificativă convergenţă ideatică, nu-i aşa?) pentru a evalua litigiile în care clienţii se aflau cu băncile, fără ca, în toate cazurile, să fie ei, clienţii, principalii vinovaţi.
Este, această situaţie, o rană deschisă pe care o adânceşte mesajul celor 4 lideri de bănci-mamă adresat preşedintelui României, Klaus Iohannis. Mesaj foarte ţâfnos şi arogant care culminează cu ameninţări făţişe cu acţiuni în justiţie îndreptate împotriva statului nostru. Mesaj care nu poate fi interpretat decât ca total lipsit de respect faţă de instituţia prezidenţială, dar şi faţă de cetăţenii României.
Cetăţeni care se află sau s-ar putea afla în relaţii de parteneriat cu reprezentanţele de pe plaiul autohton ale unor entităţi bancare. Ca să nu mai vorbim despre panica şi deruta pe care mesajul, mai degrabă ultimatum-ul, le induce populaţiei în încercarea bancherilor de a forţa mâna preşedintelui, a premierului şi a legiuitorului pentru ca Legea dării în plată să fie măcar amendată, în cazul în care varianta respingerii sale nici nu mai poate fi luată în discuţie. Amendată, desigur, pe ici pe acolo, adică prin punctele esenţiale. Bineînţeles, în favoarea băncilor!
Pentru toate aceste motive nu pot decât să calific enunţul: „băncile nu sunt oficii de caritate” decât ca un cras sofism. Sofism pe cât de mincinos pe atât de cinic.
Iată de ce, asumându-mi riscul de mă repeta, am reluat câteva gânduri pe care le-am mai postat în acest ospitalier colţ de pagină, ţinând seamă că Legislativul va reexamina mult-discutata lege, urmând să îi aducă o serie de modificări.
Dacă aceste modificări vor fi operate în spiritul respectului faţă de normele statului de drept şi faţă de drepturile şi îndatoririle cetăţeanului asta rămâne să mai vedem. Sau, Doamne fereşte!, să mai şi suportăm….