De strajă la porţile Orientului?

România se comportă trist şi bizar ori de câte ori e înaintea unui mo­ment important, în care este evaluată dintr-un punct de vedere sau altul. Să ne aducem aminte. În 2005 eram la porţile Uniunii Europene, iar orice ţară aflată în această situaţie ar fi amplificat la maximum procesele interne de adecvare. Ce făceam noi? Care era principala temă internă de dezbatere? Dacă să avem sau nu alegeri anticipate la câteva luni după ce avuseseră loc alegerile la termen. Vorbeam doct şi serios despre o şmecherie. Adică despre posibilitatea ca Traian Băsescu şi grupul său politic să obţină o poziţie mai bună în Parlament, valorificând atmosfera de fals triumf a momentului. În timpul ăsta, legi importante nu erau adoptate, iar cetăţeanul, aflat în faţa unui moment foarte serios din viaţa sa, era trimis cu gândul în alte direcţii. Eventual, la schimbarea preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului.

Astăzi, România încearcă să ade­re la spaţiul Schengen. Principala pro­blemă a unui stat aflat într-o astfel de situaţie ar trebui să o reprezinte  sis­temele de control frontalier şi, în ge­neral, sistemele de siguranţă şi de or­dine publică. Or tocmai aceste in­s­ti­tu­ţii sunt cele mai maculate şi mai hu­lite în acest moment. Şeful statului însuşi le acuză public, inclusiv pentru că fac "strip-tease cu cas­che­te­le". Spectacolul oferit de unii lideri ai poliţiei care plâng pe umărul prie­te­ni­lor lor interlopi e halucinant. Aici s-a ajuns după ani de luptă cu "siste­mul ticăloşit", acel "sistem" care re­u­şea, în 2001, eliminarea vizelor tocmai pentru că făcuse nişte paşi înainte în zona poliţiei şi a controlului la fron­tieră. Dar lucrurile sunt încă mai gra­ve. Statul nu mai in­ves­teşte în or­di­nea publică. Pe alocuri pre­feră s-o pri­vatizeze scandalos, dând mulţi bani firmelor de protecţie şi pază în vre­me ce concediază, spăşit, poliţişti co­munitari. De aici şi până la un conflict deschis şi foarte periculos între po­liţie şi stat n-a mai fost decât un pas.

Pe Traian Băsescu nu-l interesează, de fapt, eficienţa sau moralitatea poliţiei. N-a vorbit despre asta cinci ani. A preferat să se răfuiască însă cu profesorii, cu judecătorii şi cu pensionarii. Acum a intrat în conflict cu această instituţie în momentul în care poliţiştii s-au răsculat contra lui şi i-au rănit orgoliul. În acel moment, poliţia a devenit ţinta prezidenţială. Nu infractorii. Nu sistemele de siguranţă frontalieră. Şi nici măcar, în perspectiva Schengen, vreun sistem personal de relaţii internaţionale.

E greu să atingi un obiectiv de acest gen atunci când poliţiştii aruncă în tine cu cascheta, cerându-ţi să ieşi afară "j...a ordinară", iar liderii eu­ro­peni îţi întorc spatele la propriu, sub reflectoarele televiziunilor. Ţara noas­tră a ajuns un sat fără câini (deşi, s-a văzut de curând, nu câinii va­ga­bon­zi, adunaţi în haite, îi lipsesc...). Arată România de azi ca un paznic real al graniţei de Est a UE, aşa cum ar trebui să devină, odată intrată în spa­ţiul Schengen? Ea pare mai curând că nu-şi poate păzi nici propriile interese. Ratarea obiectivului Schengen ar fi rezultatul atitudinii constante a actualului preşedinte, care nu are priorităţi naţionale, ci doar personale. În momentul în care te tot răfuieşti cu ţara pe care ai pro­mis s-o conduci, ţara se apără şi ea cum poate, dar, inevitabil, bate pasul pe loc, precum o armată dezorientată, aşteptând să afle direcţia în care tre­buie să meargă.