Defectele şi calităţile unui om mare

ALEGERE  •  ALEXANDRU IOAN CUZA.
La 150 de ani de la Unirea Principatelor, redutabilul cercetător al multor evenimente-cheie din istoria modernă a României, profesorul Stelian Neagoe, alcătuieşte volumul "Cuza Vodă România", apărut în seria "Istorie politică. Documente oficiale Izvoare narative" la Editura Machiavelli.

Cartea are două secţiuni complementare: prima cuprinde mesaje şi proclamaţii emanând de la Cuza-Vodă, la care se adaugă alte documente din Epoca Unirii, a doua adună scrieri dedicate personalităţii lui Alexandru Ioan I, "cu mila lui Dumnezeu şi Voinţa Naţională Domnitor al Principatelor Unite Ţara Românească şi Moldova", datorate lui Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, A.D. Xenopol, Petre Răşcanu, Nicolae Iorga, CC Giurescu, Dan Berindei şi Stelian Neagoe. În postfaţa cărţii, Stelian Neagoe face portretul lui Cuza-Vodă, precursor al Marii Uniri de la 1918.

Marele merit al crestomaţiei este de a oferi date esenţiale pentru  mai dreapta cinstire a Domnului Unirii.

ABILITATEA. Memoria colectivă a românilor a vrut (şi, în bună parte, a reuşit!) să îl păstreze ca pe un simbol de excepţie, aflat dincolo de bine şi de rău. Curajul de a se fi opus vechilor obişnuinţe şi privilegii, abilitatea diplomatică, iar, mai apoi, complotul care l-a răsturnat, exilul şi sfârşitul său petrecut departe de ţară au făcut din Cuza-Vodă un personaj de legendă. De cealaltă parte au circulat şi au fost susţinute felurite istorisiri de rea-credinţă despre scăderile omului Cuza. Dar mai presus de orice, Principele Unirii are, ca personaj, o aură tragică: "Parcă e mai bine că s-a dus atunci – scrie Nicolae Iorga – un Cuza bătrân, un Cuza târându-şi bătrâneţile până astăzi, un Cuza împovărat de multe decepţii şi, cine ştie, poate aplecat către unele concesii, un Cuza  amărât şi dezgustat sau cuprins de durerea faptelor istoriei noastre contemporane, un astfel de Cuza trăind cu deziluziile şi necazul lui în mijlocul nostru ar strica acea splendidă figură de mândru ostaş".

TĂLCURI. Trei sunt tâlcurile cu care aceste dureroase întâmplări din viaţa lui Vodă Cuza revin în zilele noastre: cei mai periculoşi delatori şi trădătorii sfruntaţi ai unui proeminent om politic nu sunt, întotdeauna, cei care recunosc, fără înconjur, că a fi din tabăra inamicului jurat, ci tocmai cei din preajma sa; năravul linşajului mediatic – chiar şi până să apară justiţia televizată – îşi ia victimele, în primul rând, din rândul personalităţilor puternice, de excepţie, cu care duşmanii nu au curajul să se lupte bărbăteşte, pe faţă; nu tot ce se scrie – "pe surse" –, în presa "de afară" despre România slujeşte, imparţial şi dezinteresat, cauza adevărului.

După cum spunea A. Xenopol: "Cele mai multe dintre marile evenimente întâmplate pe timpul domniei lui Alexandru Ioan I sau îşi aveau în el chiar începătura, sau primeau de la el îmboldirea şi îndreptarea încotro se mişcau".

Un şarpe pe care Cuza l-a încălzit la sân

Sunt, în carte, mărturii şi fapte care şi-au păstrat, neatinse, tâlcurile. O poveste se referă la un şarpe  pe care Cuza-Vodă l-a încălzit la sân: Dimitrie A. Sturdza (Mitiţă). Recomandat de Doamna Elena, cu care se înrudea direct, acesta devine secretar particular al domnitorului, dar foarte repede îşi dă arama pe faţă. După ce îl dovedeşte ca trădător, Cuza îi aplică meritata corecţie fizică, dar nu se descotoroseşte de el. Prin 1860 aflând, dintr-o scrisoare, că împăratul Napoleon al IIIl-lea al Franţei îi propune lui Cuza să strângă armata, să o concentreze la malurile Dunării, iar după aceea să proclame independenţa ţării "căci eu (Napoleon al III-lea – n.r.) voi sili Turcia să primească aceasta ca fapt împlinit", Mitiţă dă de ştire consulilor englez, austriac şi prusac. Presa occidentală ia foc, iar Napoleon al III-lea expediază la Bucureşti o telegramă necruţătoare: "O ţară care are asemenea trădători nu merită independenţa". Acelaşi Sturdza fură, în noaptea de 11 februarie 1866, şi va ţine sub obrânc, pentru mulţi ani, o însemnată parte din arhiva lui Cuza. Mitiţă Sturdza va sfârşi de o boală a minţii...