Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dar cu toate acestea, autoritățile europene sunt pe cale să ne ofere din nou dispensă, să-i permită guvernului să intre în 7 ani în ținta de deficit bugetar. Asta, chiar dacă astfel vom depăși limita de datorie publică de 60% din PIB prevăzută tot în Tratatul de la Maastricht. Intrăm cu deficitul în 3% din PIB și „scăpăm” datoria. Timp în care economia noastră nu dezvoltă avantaj comparativ, ci se specializează în sectoare devenite rentabile datorită fluxului de monedă străină!
Amintesc faptul că la început de 2021 erau proiectate solduri bugetare negative de 7% în 2021, 5,5% - 2022, 4% - 2023 și o revenire în 2024 sub limita de risc de 3% din PIB prevăzută în Tratatul de la Maastricht. Acum suntem în 2024 și, din păcate, deficitul bugetului consolidat se va întoarce, în anul electoral, de unde a venit și datoria publică va fi crescut de la 10% la 60% din PIB în două decenii.
Se poate reaminti de decizia lui Ceaușescu de a plăti în întregime datoria externă și de faptul că în 1990 aveam chiar excedent, surplus care apărea și în dreptul fondului de pensii. Și ne mai putem aduce aminte cu ce efort de depreciere a leului s-au achitat datoriile scadente la jumătatea anilor ’90, pentru a nu învăța mai nimic din lecțiile trecutului. Atunci nu ne vindeam țara și arătam cu degetul spre Polonia, pentru a spune răutăcios că i-a șters Papa datoria!
În prezent discuțiile purtate „pe partea economică” - vorba reporterului care a încercat să dialogheze cu Gigi Becali - sunt marginale, nici măcar la nivel de strict necesar. Emoțiile cultivate și împinse „on-air” fac să treacă neobservat „detaliul” că Europa are propria ei Venezuelă, dacă privim spre viteza cu care înaintează îndatorarea României și faptul că avem o sumedenie de prețuri reglementate.
Majorarea salariilor bugetarilor nu-i mai determină pe analişti să arate spre relaţia productivitate - venituri. Sigur, lefurile pot creşte, însă doar după ce se micșorează statul. Adică, după ce se descentralizează/externalizează o serie de activităţi, remuneraţiile se măresc, dar în contextul unor câştiguri de eficienţă şi a existenţei unor instrumente de piaţă ce absorb lichiditatea, venitul disponibil generat.
Așadar, soluția nu-i să crească veniturile în paralel cu mărirea taxelor și deficitelor, care, înseamnă pierdere, ci concomitent cu micșorarea poverii fiscale, excedent bugetar și întărirea rolului piețelor.
Haideţi să detaliem mai mult problematica pornind de la relația economică exporturi + economisire + taxe = importuri + investiții + cheltuieli publice. În mod firesc, exporturile ar trebui să se echilibreze cu importurile, economisirile cu investiţiile şi taxele cu cheltuielile bugetare.
Dacă balanţa export - import este dezechilibrată e nevoie să fie compensată fie prin scăderea cheltuielilor fiscale, fie prin creșterea altor elemente, precum economisirea sau taxele.
Din păcate, populația are datorii, nu prea are cum să facă economii, iar impozitarea o înghesuie mai mult.
Bineînțeles că poți să atragi mai multe fonduri europene, însă există riscul ca ele să nu fie bine canalizate. De aceea, ajungem la ultimul factor al relației, investițiile, pe care dacă-l asociem cu celălalt element viabil, reducerea cheltuielilor publice, rezultă că avem nevoie de un stat mai suplu.
Cu mai puțin stat în economie se creează un mediu de business propice să atragă investiții străine directe și se dezvoltă piețe ce absorb venitul disponibil al populației și formarea brută de capital a companiilor. Pe când, în acest moment, cu o economie cu bugetul statului în centru, banii absorbiţi prin taxe nu reuşesc să genereze o creştere economică reală, ce aduce bunăstare, nu deficite.
Soluția găsită pentru asigurarea bunăstării este eliminarea productivității din ecuație în așa fel ca ea să se adreseze păturilor sociale care generează deficitele!
