Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Presedintele Bancii Centrale Europene (BCE), Jean Claude Trichet, arata ca dezechilibrele agregate ale zonei euro (UM) sunt inferioare celor ale SUA, ale altor tari mari (probabil se refera la Japonia, cu o datorie publica de peste 200% din PIB). Prin aceasta remarca, el incearca, se pare, sa sublinieze ca starea de ansamblu a economiei europene (a zonei euro) nu ar trebui sa ingrijoreze mai mult decat cea a altor tari mari.
Si drept este ca, daca se compara dezechilibrul de cont curent, deficitul bugetar si datoria publica agregate (ca pondere in PIB) ale zonei euro cu ale SUA, cifrele il sustin pe Trichet; de pilda, datoria publica a SUA depaseste 90% din PIB, fiind peste nivelul din UM; deficitul bugetar al zonei euro va fi sub 5% in acest an fata de circa 10% in SUA. Dar aceste cifre se cuvine sa fie judecate in relatie cu radacinile crizei datoriilor suverane in UE, in zona euro. Fiindca, desi nivelul datoriilor publice conteaza, cauza principala a crizei europene rezida in constructia defectuoasa a zonei euro.
O uniune monetara nu poate sa reziste in lipsa unor complemente de ordin fiscal – mai concret, in lipsa unei trezorerii comune, a unor reglementari si institutii ale pietelor financiare comune. Tocmai aceasta stare diferentiaza in mod esential SUA (sau Canada, care are si ea o alcatuire federala) de zona euro. Nimeni nu se gandeste la disparitia dolarului SUA, in timp ce despre viitorul zonei euro (si implicit despre euro) se discuta si se fac scenarii.
Si nu numai ca se fac scenarii, dar pietele reactioneaza si iau in calcul evenimente de genul unor falimente suverane in zona euro, efecte de contaminare, relatia intre banci si datorii suverane etc. Daca un stat american ar intra in incapacitate de plata, nimeni nu ar pune in discutie soarta SUA ca uniune monetara, a dolarului. Capitalizarea bancilor pare sa fie mai buna in SUA decat in Europa si peste Ocean exista institutii de reglementare si supraveghere a pietelor financiare la nivel federal. Asemenea exemple pot continua. Un argument peremptoriu ca pietele nu tin cont de 'deficite agregate' ale UM (UE) este ca, de la inceptutul crizei, ele discrimineaza tot mai sever intre obligatiunile tarilor membre.
Constituirea facilitatii Europene pentru Stabilitate Financiara (EFSF) dovedeste si ea ca teza sefului BCE are fisuri. Necazul este ca perspectiva integrarii fiscale (bugetare) este incetosata de disputa intre doua viziuni care se bat cap in cap. Germania, Olanda, Finlanda si alte tari vad in emisiunea de eurobligatiuni o culme a adancirii integrarii, dincolo de impedimente de ordin legal si politic. Alte tari (intre care cele aflate la mare ananghie), dar si oficiali ai comisiei considera ca emisiunile de eurobonduri ar fi calea cea mai eficace de a stopa atacurile speculative. Simpla disciplinare fiscala (bugetara) nu poate inlocui elemente de integrare fiscala. Iar aceasta din urma nu se poate rezuma la existenta unui tar al finantelor, a unui ministru, care sa dea verdicte si sanctiuni.
Criza financiara actuala arata ca si tari care au avut executii bugetare relativ disciplinate (Spania, Irlanda, de pilda) au capotat cand indatorarea excesiva a sectorului privat a vulnerabilizat la extrem bilanturi ale bancilor, a favorizat un ciclu de avant si prabusire. Zona euro are nevoie de o politica economica rotunda, care sa tina cont de nevoia de instrumente care sa amortizeze socuri asimetrice, sa tina cont de operatiuni financiare cros-frontaliere. O trezorerie comuna ar ajuta si convergenta economica reala, fara de care tensiuni vor persista.
