Despre actori, pensie şi economie

Această lege dată de acest Guvern are în ea ceva MORAL. Şi anume: să nu-ţi baţi joc de banii publici, să respecţi proiectele bugetare ale statului şi, mai presus de toate, LEGEA.

Până aici toate bune. Dar ce te faci cu nepriceperea în ECONOMIE, POLITICĂ, MORALĂ, PATRIMONIU, SUFLET? Actorii trebuie să joace pe scenă. ACTORII sunt paratrăsnete de vremuri. ARTIŞTII, ca să lărgim perspectiva, sunt apostolii neamului. Ei aduc HRANA SUFLETEASCĂ fără de care nu se poate trăi. Ei transformă şi binele, şi RĂUL în hrană spirituală. Unii pot trăi numai cu pâine (astăzi pâine = vilă cu piscină). Alţii nu pot trăi fără ARTĂ, aşa cum nu pot trăi fără AER. Oricât de mulţi actori şi artişti ar apărea talentaţi şi minunaţi eu vreau să o văd pe Olga Tudorache, Ion Lucian, Radu Beligan, să-l ascult pe Johny Răducanu să... să...

Sufletele nu trebuie lăsate deoparte, ele trebuie să fie mereu cu NOI. Altfel murim.

Vârtejul vieţii noastre duce adevărul departe de lume, dar poate că el va avea puterea să revină şi să ne spună ce avea de spus. Un ACTOR are pensia între 8 milioane şi 15 milioane. El continuă să muncească pentru că cine are microbul scenei nu poate altfel, dar şi pentru că trebuie să trăiască ONEST. Actorii sunt proiecţia unui VIS al nostru, al tuturor. De aceea el trebuie cultivat, îngrijit, respectat, PROTEGUIT.

Aducerea pe tapet a problemei pensiilor actorilor, care peste pensiile de 8 sau 15 milioane câştigăm cel mult încă pe atât, este o mare umilinţă a sufletului nostru.

Poate că se va reveni, se va corija greşeala, dar umilinţa nu se mai evaporă. Ea rămâne acolo.

Şi, ca să explic de ce mă doare atât această MIZERIE a cumulului pe care-l au pensionarii artişti, mă-nvelesc în AUTORITATE citându-l pe Mihai Sebastian, care în 1933, în Cuvântul la 24 martie, scria: “De o lună încoace protestele, audienţele, moţiunile şi memoriile ARTIŞTILOR nu au contenit să asalteze Ministerul Culturii. Ministerul este împărţit între obligaţia dureroasă de a reduce sălbatic bugetul şi DREPTATEA EVIDENTĂ A ACTORILOR SACRIFICAŢI – deci MINIŞTRII şi Guvernul au cu adevărat o situaţie penibilă. Problema reducerii bugetului Teatrelor, aşa cum se pune, se greşeşte. Se insistă şi prea mult asupra necazurilor băneşti ale ACTORILOR – reale desigur şi regretabile – notându-se astfel că datoria unui teatru nu este să hrănească un număr de pensionari. Aşa cum s-a pornit discuţia, teatrele noastre iau aerele unor zile, iar actorii aerul unor nefericiţi, înspăimântaţi de pierderea pâinii zilnice, Teatrul – raţiunea lui de a fi este să facă artă. Ori Arta este un lucru subţire şi care cu cheltuială mare se ţine. Reducerile bugetare pot merge oriunde: la capitolul hainelor, al ţigărilor, chiar la capitolul PÂINII, oriunde, în sfârşit. NUMAI ÎN ARTĂ NU. Statul nu e obligat să întreţină ACTORI. Dar e OBLIGAT SĂ ŢINĂ INSTITUŢII DE CULTURĂ. OBLIGAT. Atunci să le ţină cum trebuie. Sau să le închidă. ECONOMIE ŞI ARTĂ... nu se poate”.

Ceva îmi spune că realitatea anilor 1933 seamănă cu realitatea anilor NOŞTRI. Nu ştim pe cine să tragem la răspundere. “Toate-s vechi şi NOUĂ toate”, cum spune poetul.

Suntem întristaţi şi spunem: Vai, nici după 75 de ani nu s-a schimbat nimic. Trăim aceleaşi chinuri, aceleaşi umilinţe, aceleaşi şicanări. Nu mai spun că dacă unul dintre aceşti pensionari trece în nefiinţă, acelaşi MINISTER şi acelaşi Guvern vor plânge, vor decora POSTMORTEM, ziarele, televiziunile vor ridica OSANALE, fericite că au un subiect pentru 2-3 zile. Şi cu un cinism tânăr şi inocent vor descoperi valoarea şi O VOR RESPECTA. Dar pentru asta trebuie să MORI. Dacă alegi să trăieşti te descurci ca Robinson Crusoe. Singur, fiecare pentru sine. Politica e ca un fenomen al naturii, ca viitura, ca tzunami, vine, te ia pe sus, te înfăşoară ŞI N-AI CE SĂ FACI.

Aşa spunea un mare scriitor român în urmă cu 20 de ani. Deci singura nădejde ar fi credinţa-n Dumnezeu. Dacă ajungem la finele anului 2009 sănătoşi, VII şi ARTIŞTI înseamnă că Cel de Sus ne iubeşte.