Despre păcat

Oare ce-o fi pacatul si ce inseamna sa fii pacatos? Sfintii isi spun 'pacatosi', dar noi, cei ce privim cu speranta catre ei, nici nu auzim, nici nu vedem si nici nu intelegem 'pacatul unui sfant', caci apropierea noastra de unul dintre ei ne daruieste speranta, ne inalta si ne indeparteaza de suferintele mintii. Pentru noi pacatul are un continut grosier. A pacatui inseamna a lovi pe cineva, a-i lua banii, femeia sau barbatul, a minti, a fura, a invidia, a fi rautacios, iar uneori, cautandu-ne dreptatea, adevarul sau fericirea, ne justificam pacatele si le transformam in virtuti. Se poate ca pacatul sa aiba tot atatea definitii cati oameni il infaputiesc. Din pricina asta, definitiile pacatului pot fi confuze, iar noi ne putem gasi pacatosi sau lipsiti de pacat, nu pentru ca am fi astfel, cat pentru ca nu intelegem ce este pacatul sau pentru ca n-am gasit o definitie universala a lui. Cum bajbaim prin existenta, in cautarea unui adevar absolut, in cautarea unui consens privind fericirea, suferinta, ura, nadejdea, intelepciunea si chiar perceptia despre Dumnezeu insusi, bajbaim si in privinta pacatului.

Sundar Singh, un intelept indian, care a devenit crestin dupa ce s-a rugat la Dumnezeu intr-o gara; s-a rugat cu sinceritate si cu disperare sa i se arate adevarul si i s-a aratat chiar acolo, pe un peron, Isus insusi (el este cel care a prezis ca Romania va fi gradina Maicii Domnului), ne-a transmis o definitie notabila a pacatului. In cartea sa, 'La picioarele Maestrului'(Ed. Sapientia) , Sundar Singh spune ca 'pacatul nu are existenta, el reprezinta absenta lui Dumnezeu', dar absenta lui Dumnezeu este 'o stare intunecata a raului, una teribila, care face ca omul sa se piarda'. 'Pacatul inseamna a nesocoti vointa lui Dumnezeu si a trai in conformitate cu vointa personala, luand in desert ceea ce este adevarat si drept pentru satisfacerea propriilor dorinte, in speranta ca astfel se va obtine fericirea'.

I-am citit definita aceasta unei prietene, iar replica ei imediata a fost una pe care o putem simti cu totii; 'Atunci, ce sa facem? Sa nu mai avem dorinte? Sa fim ca niste legume?' Raspunsul este 'nu, in nici un caz'. Noi nu ne putem reprima dorintele, caci multe dintre ele ne sunt inspirate de harul divin, dar cele inspirate de har sunt intodeauna bune, iar efectul lor imediat este insasi fericirea. Dorintele inspirate de Dumnezeu nu fac rau nimanui, pe cand cele ce se nasc din dorintele omenesti vor binele personal cu orice pret, intre care raul altuia. Inteleptul ne spune ca pacatul se naste tocmai prin libertatea noastra de a alege, dar implinirea lui se intampla in clipa in care existenta nu asterne in fata noastra lucrurile asa cum le vrem. Daca nu avem casa visurilor noastre, iubita sau iubitul visati, daca drumul pe care mergem intr-o zi se inchide pentru lucrari, daca copilul a luat nota 8 in loc de zece, daca sotul nu vine acasa la cinci, ci la sapte si noi ne suparam, ne opunem, ne intristam, ne-am pierdut fericirea. Pacatul este tocmai aceasta pierdere a fericirii, a comuniunii cu pacea launtrica, a comunicarii cu Dumnezeu din noi insine, iar pricina – zice inteleptul - sade in alegerea noastra de a vedea fericirea intr-un singur sens, intr-un tipar, intr-o directie. Daca dorintele nu ni se implinesc e bine, cum bine-i cand se implinesc; iata o atitudine care nu predispune la pacat, dar ne poate descoperi fete fantastice ale fericirii, ce vor ramane necunoscute si invizibile atata vreme cat nu acceptam ca vedem franturi si Dumnezeu singur vede in perspectiva.